femei, femei

ascult Patrick Swayze (da, știu cât de cheesy e) și mă gândesc la femei.
la mama, că mi-e dor de ea cum nu mi-a fost niciodată de cineva în viață.
la prietena mea cea mai bună. îi cam simt lipsa. sper să vadă postul ăsta și s-o râcâie gastrita să mă bage în seamă.
la sora mea, care a ieșit până la magazin cu L. acum 5 minute și sper să nu se întoarcă așa de repede. sunt prea posacă să nu vreau pace și liniște.
la viitoarea mămică, draga mea C.
la K., cum oscilează între fetița răsfățată și omul cu mintea bătătorită și curată.
și mă mai gândesc la ea, cealaltă femeie. cât de nașpa se simte. cât de speriată e. se joacă de-a v-ați ascunselea de teamă să nu încalce regulile.
mă gândesc la ea și cât de bine po cunosc.
și acum au venit cei doi, M. și L. și se zgâiesc la display, comentând de pe margine în timp ce mă străduiesc să închid.
*puff* o pernă
"nu te mai uita!"

inside-out

un zâmbet strălucitor, un parfum la ureche, o perlă zglobie dansează și ea. lasă în urmă flăcări de păr închis la culoare și tot ce o înconjoară e proaspăt și vesel ca o reclamă la Floriol. își vine să o îmbrățișezi, să o strângi tare, să o muști și s-o zăpăcești. te face să te simți vinovat doar cu o privire și îți face orice grijă să dispară atunci când se prostește și se strâmbă. câteodată o surprinzi dansând ușor când crede că nimeni nu o vede. și cântă mai mereu, deși nimeni nu e atent la ea. alteori o vezi fixând un punct undeva pe perete sau prin perete, un punct la care se strâmbă sau zâmbește tâmp, de parcă e acolo cineva care îi face cu mâna.

se șterge la nas. iar sânge, iar. promite să nu mai aștepte până ajunge la doctor cu asta. apoi își pune ceva pe ea, se rujează și pleacă. înjură printre dinți. s-a trezit târziu și are o durere de stomac insuportabilă. ajunge în Pipera și se gândește deja să plece. are draci. oamenii îi par anoști și bătuți în cap. primește mailuri, dă mailuri. mănâncă porcării de la automatele cu porcării. ascultă muzică atât de tare, că simte cum o iau amețelile. dar e o senzație care îi place. apoi pleacă. dar nu se duce acasă, nu. se duce în locuri întunecate, gălăgioase și puțind a tutun și bere trezită. și bea. și râde strident. în baia barului cea scârboasă își împrospătează machiajul. are ochii înroșiți și încercănați. părul îi stă aiurea. se clatină când merge. a băut prea mult.

când dansează, parcă uită cine e. și zâmbește. zâmbește când dansează. altele se uită superior, amenințător sau provocator. ea zâmbește ca o reclamă la Colgate. și e mereu înconjurată de oameni veseli pe care îi știe de câțiva ani sau de o viață. și îi iubește, se vede. când vine dimineața, merg aproape toți la ea. să doarmă. și dezbat până a 8-9 dimineața diverse idei sau probleme, în timp ce cafeaua aburește plăcut. alteori, le prepară ceai bun, nu de-ăla la plic. și-s toți fericiți împreună, parcă ai vrea să faci și tu parte din peisaj. să ai și tu parte de mesaje de bună-dimineața. și de melodii care să te bine-dispună. și să vă uitați la desene. să vă sunați de 3 ori pe săptămână.

dar ei îi e dor de mă-sa. și plânge din cauza asta. dar nu zice nimic, stă și înghite ca o proastă. și plânge peste tot unde o apucă, deja mi-e silă de ea. și are toane. dimineața și seara nu te înțelegi cu ea. bagă cofeină toată ziua și doarme 4 ore pe noapte. și îi e mereu cald. prea cald. atât de cald, că uneori simte că se sufocă. și ceva se strânge în ea, și atunci începe să nege tot ceea ce a făcut-o vreodată să sufere, și se apucă să deseneze și să picteze și să cumpere flori. și pentru că e distructivă, mereu se expune la posibile dezamăgiri, doar-doar o putea să mai dea vina pe alte persoane pentru propriile frustrări și temeri.

și după ce suferă, spune că a mai învățat ceva.
cum să n-o urăști?
știi că n-o să poți, dar măcar o mamă de bătaie i-ai da.
dar ce vânătăi îi lași, le acoperim cu fond de ten rezistent la transfer și uităm de ele.
iar când plouă ne amintim de ele. sau când mergem la mare.
sau când ne uităm în oglindă când ne demachiem.

Sefeuri

Aristotel credea că avem apă și pământ în creier și că îl folosim pentru a ne răci sângele.
Apoi au venit nește băeți și au zis nea, nea, nea. Îl folosim ca pistă de alergare pentru aburii spiritului nostru.
Câteva microscoape, scanere și senzori mai târziu, au venit alții și au zis "Bă, e electric!". Deci prin sistemul nostru nervos umblă niște impulsuri electrice generate de neuronii dân capu' nostru.
Așa că s-au mai jucat puțin prin creier și au identificat niște centrii nervoși asociați cu recompensa și cu atașamentul care se aprind atunci când vezi pe cineva drag. Și ca acest exercițiu să fie dus la o perversitate maximă, au demonstrat că avem o înclinație să ne respectăm preistoricele instincte de reproducere și că, de fiecare dată când ne îndrăgostim, de fapt neuronii aflați în regiunile asociate cu recompensa împroașcă un cocktail chimic de neurotrasmițători precum dopamina și oxitocina, de mai mare dragul.
Așa că ai dreptate.
Nu te iubesc din toată inima.
Te iubesc din tot creierul. Și dacă nu mă crezi, să știi că Aristotel avea dreptate în cazul tău, doar noroi ai în capul ăla.

- Așa i-am zis, și-am plecat. A fost aproape ca-n filme. Trebuia să vezi cum i s-a schimbat privirea din scăpărătoare în cât toate cepele, zic eu cu pieptul umflat de mândrie.
Mă uit la M. și-mi zice, după ce-și ronțăie puțin unghia:
- Sefeuri. Mă doare capu'.
După câteva secunde adaugă:
- Nu mai bea.

A perfect state of mind

I find myself again in that place where the fog is melting and I can recognize my face again in the countless things that fly in and out of existance. There's nothing frightning me more than losing consciousness, not being able to think or take a decision without being at ease with my mind. I need to feel as if there's nothing disturbing the process I go through when taking a decision. Otherwise I feel that my actions have been corrupted by whatever stole my perfect and profound conscience away, be it fatigue, sadness, guilt or all. It's like a virus. I need to heal my mind before I can trust myself.
And nothing scares me more than it. Not even stillness, boredom or solitude.

I find myself again and it's perfect, because I feel balanced.
And I finally found a book that makes me thrill.
And I smile at the thought of being alone, wrapped in my most precious and intimate thoughts and pieces of imagination that take flight from my dreams.
I can lightly touch the lives of those around me and I can make them smile.
And I'm so close behind you that I can hear your steps, but I don't fret, I know we'll end up home together in the last.
And I love the freezing mornings and the hot coffees and the gloomy frosty evenings with the perfumed steams of tea filling the air around us, while we enjoy our imperfect silence.
And even though we have troubles and things that need fixing and hearts that need mending, we laugh and talk and don't sleep till 3 am, ignoring the movie we were set to see, ignoring the music we were set to listen to, ignoring all the messages and calls from the people that miss us or need us or want something from us. They are not here, so we don't care.

I feel somehow spoiled, as if there's a part of me that feels I do not deserve these small moments of perfection. But then I look at those I share them with. And they do deserve them, so I guess we're just lucky we found each other. We're not special, we're not blessed, we're just together and happy about it.

Crăciun Fericit!

Tocmai am strâns toate vasele, toate paharele de vin (hâc!), toate firimiturile și tăvile rămase în urma mesei de Crăciun. Mă simt obosită, frântă, "bătută cu furtunul ud", cum ar zice Luci... dar fericită. De trei zile sunt într-o stare de continuă alertă, generată de curățenia de casă nouă și pregătirile de pe ultima sută de metri a unui Crăciun în care am pus suflet în toate cadourile de sub brad, în fiecare prăjitură pregătită, în fiecare gest care i-ar putea face să zâmbească pe cei din jur și, mai ales, în fiecare om drag. Sau mai puțin drag.

Pentru mine, momentul în care ușa se închide și muzica se oprește, în care ceilalți se bagă sub pături, aceasta este clipa în care pot să răsuflu, în timp ce spăl vase și cânt fals un colind, sau fredonez ceva vesel. E liniștea care se strânge într-un singur loc în tine, se cuibărește și te face s-o iubești. Îi vezi pe cei dragi dormind, sau chiar sforăind, și tu moțăi într-o ultimă încercare de a rămâne treaz să te mai bucuri puțin de această clipă.

Sunt un om fericit în mod voit. Aleg să fiu așa.

Și aleg să sufăr pentru o clipă de sinceritate. C-așa cred eu că e bine. Când o să mă lovesc mai tare, atunci poate o să schimb strategia. Până atunci, aia e, cum ar zice M.

Și aleg să încerc să te fac fericit. Și nu perfect.

Călărași-ul e un oraș mic și trist.

Dar eu sunt mare și fericită.

Crăciun Fericit!

Christmas blues, alcohol and old boyfriends

Să pui titlul Christmas blues, alcohol and old boyfriends în această perioadă echivalează cu Sex and violence în restul anului.
Treaba e că am o stare de moleșeală psihică amestecată cu niște swing-uri de mood de toată jena, totul pe un fond de depresie adâncă și de neînvins. De ce? Păi vine Crăciunul. Așa și? Iar sunt singură. Păi cum? Așa se întâmplă în fiecare an. Da, dragii mei, azi am realizat că-n toți anii mei mulți (ai naibii) de viață, n-am petrecut niciodată un Crăciun cu un significant other. Azi m-a lovit în cap, în timp ce încercam să pun o etichetă cu ce conține depresia asta a mea direct pe borcanu' cu tristețe.
Și-uite-așa, la sfârșitul unei zile care a trecut cu trenul peste mine, mi-am turnat în pahar ceva de suflet, că vorba aia, dă-mi, Doamne, tărie. Și Dumnezeu mi-a dat.
În altă ordine de idei, ieri mi-am amintit de primul meu prieten. Vaaaai cât de frumos o să spuneți. Nu. Nu a fost frumos, că m-a marcat. De ce? Păi era un geek și jumătate. Ne-am cunoscând rezolvând o problemă la fizică și ne-am certat în privința metodei prin care amândoi (!) ajungeam la același răspuns.
Da, am nimerit amândoi în aceeași bancă la Olimpiada de fizică apoi. Și mă aștepta în fiecare sâmbătă când ieșeam de la cursurile cu clasa județeană de excelență la fizică. Și mă alinta Arhimede. Și da, i-am făcut cadou o jumătate de inimă - pandantiv, pe care bineînțeles că amărâtu' și dragul de el a purtat-o zi de zi la gât.
De atunci, fără să vreau, mi-am creat un stereotip: geeks are my thing.
I once fell for a guy just because he had a Nirvana top with Albert Einstein on the back. Lame.
Și nu-mi dau niciodată numărul de telefon unui tip pe care abia l-am cunoscut fără să îl fac să calculeze măcar o funcție pentru a obține cifrele componente. Și trebuie neapărat să-mi cadă plombele când începe să vorbească despre robotică, mașinării, funcții matematice, arhitecturi de servere și limbaje de programare. That's the road to my heart.
So, Chirstmas blues. Checked.
Alcohol. Checked.
Old boyfriends. Cheeeeecked.


Song to go with the mood:

post sincer despre butelii și tornade

De ceva vreme încoace, îmi simt buricele degetelor înghețând pe taste în momentul în care decid să-mi înșirui emoțiile în abundența de cuvinte care îmi vâjâie prin minte.
A colcăi. Cam acesta e verbul care-mi definește existența din ultimele 2-3 luni. Mă furnică mii de stări pe oră, am vertijuri de la viteza cu care trec de la o stare la alta, mă încovoi în jurul lumii și mă întrec cu mine de plictiseală.
Beau cafea. Multă. Și nu fumez, dar am dat ceaiul pe cola și nu pot să zic că mă mândresc cu asta.
Am nevoie să fac ceea ce vreau.
Să fiu un copil.
Am stârnit o furtună de sentimente, de oameni, de evenimente și amintiri, de culori și parfumuri. Și cei din jurul meu sunt atrași către ea și izvorul acesta de viață le pompează aer proaspăt în venele plictisite. Vând butelii cu "oxigen sufletesc", cum mi-a zis un prieten drag și beat.
Vuiesc prin urechile lor, le anin cireșe la urechi și le dansez jucăuș prin luminițele ascunse ale ochilor.
Mă simt vie și amețită de ritmul în care am început să alerg. Și alerg în continuare.
Aș vrea să am acel buton interior care să mă facă să mă opresc din goana aceasta. Să mă odihnesc puțin și să pornesc alt marș, ușor și calm, ca o plimbare în parc.
Dar nu. Sunt haotică și necruțătoare ca și pornirile naive ce-mi ghidează pașii.
Am să ajung să rănesc pe cineva.

Partea care mă sperie este că e prima oară când îmi doresc sincer să nu fiu eu acel cineva.
Îmi tot amân decizia de a face ceva cu blogul.

Vântul schimbării devine tornadă. Sper să ajung acasă, ca și Dorothy. Dacă ajung în Oz, vrăjitoarea îmi e bună prietenă, nu-mi fac griji.

Incubatie

Ningea ca dracu'. Iar eu aveam laptopul cu mine si facusem si cumparaturi. Era seara, ca orice seara naclaioasa de iarna. Stiam ca n-ai sa ma astepti in statie, asa ca nu am fost dezamagita cand am coborat. In jur, doar oameni obositi si bine-cunoscuta mizerie slinoasa de Bucuresti care infuleca fulgii albi si gratiosi asa cum te-ai astepta la o tumoare sa se hraneasca din tesuturile sanatoase din jurul ei.

Tigani multi. Intr-un colt, un amarat dormea infofolit intr-o pilota jegoasa. Cainele ii tinea de cald.

In aer plutea un miros vag de alcool si atunci am simtit pentru prima data cum plamanii ma strang.

M-am gandit la tine. Si la cat de dor imi era. Aveam sa te vad dupa aproape doua saptamani. Mi-am grabit pasii. O punga s-a rupt. Am imprastiat cumparaturile pe jos si mi-am zoit blugii. Inca un spasm usor in coaste.

Am ajuns pe strada ta. Si mi-am dat seama ca am lacrimi pe obraji. Am inceput sa alerg.

Imi simteam tot corpul greu, apasat sub greutate si absorbit in intunericul a tot ceea ce ma inconjura. Doar zapada aceea gri si vascoasa mai reflecta lumina de la un felinar chior si galben ca un bolnav de icter.

Alergam, dar imi simteam picioarele tepene. Si plamanii ma dureau. Inima imi popma tot mai tare. Imi zvacnea in urechi, imi pulsa in creier. Plamanii mi se rupeau, durerea aproape ca mi-a taiat respiratia. Aproape am ajuns. Inca un pas.

Durerea acuta din plamani s-a mutat in piept si am inceput sa tusesc. Am crezut ca o sa tusesc pana am sa-mi provoc o hemoragie interna, dar m-am linistit. Inca plangeam. 

Am sunat la interfon si fara nicio vorba, mi-ai dat drumul in casa scarii care mirosea a urina si a subsol.

Am tremurat in liftul apasat de ani. Usa de la lift s-a deschis cu un scartait prelung. Si acolo erai. M-ai privit si mi-ai luat o plasa din mana.

Si brusc am simtit ceva in mine cum se cutremura pentru prima data. 

prin gaura cheii

Kings of Leon - Closer
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Era doar un copil, unul trist și nesigur. Unul care vedea în spatele fiecărei uși întredeschise un pericol îngrozitor, materializându-se în niște ochi negri, sclipitori. Ochi pe care îi vedea în fiecare coșmar, în întunericul fiecărei străzi și a fiecărei clădiri, dar mai ales, în holul din apartamentul în care locuia cu părinții săi. De fiecare dată când trebuia să se ducă la baie în puterea nopții, îi vedea. Erau ascunși după ușa din baie, după ușa din bucătărie, se vedeau strălucind de după vizorul ușii de la intrare și prin gaura cheii fiecărei camere întunecate.
Iar ziua se materializau într-un om-monstru care pândea de fiecare dată de după ușa din bucătărie. I-a spus surorii ei și nu a crezut-o. În fiecare seară, pândea să apară. Și exact atunci când renunța să aștepte, apărea ca din aer.
An după an, zi după zi, copilul trist și nesigur s-a luptat cu imaginea ochilor negrii și lucioși care îl priveau de după fereastră, din dulap și din șifonier. Cu timpul, ochii apăreau din ce în ce mai rar, din ce în ce mai șterși, din ce în ce mai ușor de ignorat. Atât de ușor de ignorat au devenit, încât copilul a crezut că au dispărut.
Dar ei au pândit mereu dintr-un colțișor al camerei în care lumina nu pătrundea niciodată. Au așteptat zile și nopți, ani întregi, și au devenit din ce în ce mai hidoși, mai furioși și mai vicleni cu fiecare clipă care trecea.
Au așteptat acea noapte în care toate scările scârțâiau și fiecare obiect trosnea într-o liniște mormântală, străină, deplină. S-au trezit în pașii care se auzeau târșâindu-se pe holul întunecat, s-au ascuns în toate ungherele și au pândit cu o răbdare morbidă, o răbdare pe care doar un animal înfometat o are atunci când își vânează prada... și-a măsurat pașii, și-a calibrat respirația, și-a încordat tot corpul lui negru și groaznic și...
totul s-a derulat rapid, într-o spirală întunecată care îți taie suflul și îți face creierii să explodeze. cursa a fost scurtă, copilul s-a agățat de tot ce a putut și s-a luptat cu toată forța de care era capabil, până când groaza a pus stăpânire pe el și orice strigăt care se chinuia să îi străpungă pieptul a devenit dureros și mut.
A închis ochii să nu mai vadă teroarea, să nu o mai simtă aproape, s-a lăsat târât și a renunțat să se mai zbată din strânsoare.
Pentru o clipă a crezut că a avut un coșmar.
Era amețit și își simțea stomacul pulsând. Îi era greață și totul se învârtea în jurul lui. Copilul acela sunt eu.
Și-atunci mi-am zis: "Hai în pat, frică. Dormi cu mine diseară!"
Iar frica i-a zâmbit pentru prima dată în 24 de ani.

M-am hotărât să scriu o poveste despre Bau Bau.

Dancing

Elisa - Dancing
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse
"I told myself I will not think of anything, that I will fight the temptation to even sparkle the smallest thought possible. I am alone, in an empty room. The walls are white. The curtains are the only ones hanging by the windows, a mixture of gold and white shaking in the wind, like the shreds of you left in my heart. No, I will not think about that. I am all alone and I have to struggle to remain this way, not laying down, but simply sitted on the cold floor of this white empty room. I feel like an old furniture. I am actually the only piece of furniture here. Oh, if I could just simply not think about anything.
Just like that.
Nothing.
Time passes so hard. What should I do now? I feel like I can't let go. I can't leave. No, I will not leave. And what will I do about all the stuff I packed? And what will I tell him?
No no no. I will not think about this today. I will be like Scarlett O'Hara. Strong."
"Strong", that was the word that slipped her mouth and once she heard it, she knew she was crying. So she pulled herself up, her entire body easy as a feather. Her tears were covering her cheeks, her lips, her hands. Her tears were drowning her. Her tears were raining over this empty house.
She raised her hands in an act of ellegance she did not know herself capable of. Placed one foot in front of the other, while her beautiful hands were drawing ample circles in the summer air. Her back curved and her shoulders contracted as the music in her started to surround her stronger and stronger, till dancing became the only way to fight the tightness of this freedom.
"You will forget everything", her mind spoke.
"I will not forget it. But I will be able to leave it all behind here, to this spirit dancing, this lovely blue light just  releasing itself from my vains, from my heart, from me."

sunt praf

sunt luni de când îmi e greu să fac primul pas dimineața, îmi e greu să renunț la căldura moale a așternutului și să mă strecor sub apa rece și mirosind a clor de la duș.
îmi simt trupul rigid și zâmbetul încremenit. îmi e greu să vorbesc cu cele câteva persoane care mă cunosc îndeajuns de bine cât să își dea seama că mă bag în pat neașteptat de devreme și mă trezesc mereu târziu, că întârzii să răspund la mesaje și că plec mai devreme acasă.
ceaiul și-a pierdut aroma, melodiile și-au pierdut intensitatea, cuvintele își pierd încet-încet înțelesul, ca să te lovească apoi în moalele capului cu toate sensurile de-odată. sufletul nu mai este fluid, nu se mai strecoară printre inimi-pietre, nu mai curge ușor în cupele altor suflete, nu mai recunoaște nisipul, nisipul tău, cel pe care îl mângâia ușor, ușor, ușor... ca o îmbrățișare dintre plajă și mare.
sufletul se face praf, praf risipit de vânt, zgură amară pierdută în zările celor care au uitat. praful se pune pe rănile lor și le vindecă, să prinde de ochii lor închiși, le polarizează moleculele de sentimente și pașii li se opresc o clipă. pământul le amintește de clipele care au trecut nenumărate, de brațe uscate, de patul nefăcut, de duminici, de frunze căzute...
si val-vârtej, toate amintirile trec, cioburi de porțelan adunate într-un colț de tristețe.
dar totuși pașii ne merg tot departe, departe de săruturi pătate de vină, departe de marea care ne spală, cât mai departe...
se strecoară printre așternuturi la amurg, dar adoarme dimineața, scrie mesaje și le șterge fără să le trimită, și se teme să nu lase buzele să îi elibereze teama. și parcă praful îi usucă gura.

*over-exposed and under-appreciated*

A sad thing is sad, a sad fact is reality. And the reality is that the rainbow girl has lost her colours to a dream. In fact, I think we should call her now rain girl, as I find it more suitable with her moist and self-pitty attitude.
And even though we should not worry, as there are still friends and chocolate on this world, I fear the weeks to come.
It's not the fact that she is frail, it's the fact that I don't know what to do to cheer her spirit. And even if I could do with the rain, I hate having it all over my kitchen and bathroom floor, or even in my soup, while I eat. As all she does at some times is stare into a fix point, with rain all over her face, pouring salty tears on her cheeks.
As I said, a sad thing is sad, but a sad fact is reality. And the reality is that she is so tired of being me.

Până trece furtuna...

Anouk - Lost

Asculta mai multe audio rock

N-am rochiile mătăsoase de noapte pe care le au femeile din filme. Întotdeauna mi-au plăcut rochiile lor vaporoase, tivite cu dantelă. Eu de obicei dorm într-un tricou vechi, fie cu Winnie the Pooh, fie cu Homer Simpson, fie cu cămașa ta...
N-am pielea și zâmbetul femeilor care apar la televizor. Nu am dinții lor albi și nu sunt la fel de elegantă, nici pe departe. Uneori mă împiedic de propriile tocuri prin bălți, alteori provoc bălți de mai mari sau mai mici dimensiuni. Știu una în baie în care puteai sa pescuiești, bine că a fost plecată colega de cămin.
N-am nici pe departe formele perfecte ale femeilor din reviste. Uneori uit să mă privesc în oglindă înainte să ies, doar ca să realizez în lift că ceva nu e în regulă. Mai exact, am o dâră de negru intens chiar pe frunte și vecina cea în vârstă, alături de pechinezul ei Rochi(Rocki? Rocky?) mă privesc critic. Cățelul ăla mă urăște, dar e singurul din lume, ceilalți câini mă adoră.
Cert e că nu sunt ca și femeile alea. Nu am aproape nimic în comun cu ele. Doar că am aceeași inimă de femeie în care se cuibăresc atâtea vise. Poate în a mea sunt sau au fost prea multe vise. Și nu am de ce să lupt cu ele, ele sunt pixeli, fotoni, cerneală pe coperți care se îngălbenesc în timp. Dar eu nu.
Cred că cel mai teamă ne este de lucrurile pe care nu le înțelegem sau nu le cunoaștem, altfel nu înțeleg cum încerc să imit toate femeile astea lipsite de conținut, de teamă ca realitatea care se ascunde în mine să nu-mi deșire toate visele. Așa că ascund tot ce e frumos, blând, curat și cald în locuri îndepărtate de mine.
Ascund femeia de pe copertă care te-a privit în ochi și ți-a spus că te iubește. Ea poartă gene false și pantofi cu toc, luați la reduceri. O șterg în fum de țigară, miros de bere și parfum ieftin. Urmele ei se pot găsi pe străzi, prin luminile triste de Crăciun, pe treptele blocurilor și pe perna ta. Da, e acolo. Și doarme și se strânge în brațele tale și râde ca tâmpita când o scarpini în cap și sforăie de trezește vecinii. Sau aia eram eu?
Nu port rochii de seară din mătase ca în filme. Și mi-e teamă să mă mai înfășor în vise, mi-e teamă să nu le pierd prin cămașa ta, pe perna sau cearceafurile tale. Așa că le ascund. Le trimit departe, până trece furtuna...

Groaznică

sunt. știu.
dar trebuie să mă iubești, așa groaznică, altfel nu ai putea să o faci când sunt minunată.
și dacă nu m-ai iubi, n-aș mai fi nici groaznică, nici minunată.

Am uitat să uit...

Zaz - Port Coton

Asculta mai multe audio acustica



Nu știu ce faci, n-am nici cea mai vagă idee. Nu știu ce gust mai au mâinile tale și nici ce culoare au ochii tăi. Nu mă gândesc la tine, nu. Nu mă gândesc la cum degetele tale prinse între ale mele mă liniștesc și-mi alungă orice grijă, orice gust amar și mai ales, nodul din gât care nu mă mai lasă să respir.
Nu știu ce fac, n-am nici cea mai vagă idee. Știu doar că am început să arunc puțin câte puțin din mine, azi puțin în tramvai, mâine mai mult între strada Petre Tina și bulevardul Basarabia. Doar că mi-e dor să fie cald dimineața, să zâmbesc în timp ce-mi beau cafeaua și să mă întorc mai ușor sau mai rapid, depinde de scaun, către tine, să te văd acolo, să te știu aproape și să mă întorc la ceea ce mă preocupă. De fapt mi-e dor de tot ce mi-era drag. Parcă aș vrea să fiu pe balcon cu tine, să aștept să-ți termini țigara, să-ți beau din ceașca de cafea 3 în 1, să ne plângem de tot ce nu ne convine, să râdem puțin de cei mici, dar curajoși... Aș vrea doar o zi să ne mai fie atât de bine încât să putem să ne facem planuri de viitor. Și să privim drept, să ne imaginăm cum ar fi să nu ne mai întoarcem zi de zi la birourile mici și cafeaua proastă. Cum ar fi să mergem acolo, în clădirea aia înaltă de peste drum, unde primim bomboane chiar dacă nu suntem cuminți, unde birourile sunt mari, iar cafeaua e cel puțin băubilă... Și-apoi mă trezesc privind prin geamurile ei mari către balconul unde tu îți fumezi țigara, preocupată de ceea ce vei face mâine...
Mi-e dor să zâmbesc din tot sufletul și să-mi reactivez puterea de a aranja oamenii în cutiuțe mici și colorate, să-i uit acolo pe unii și să-i scot de la naftalină pe alții... Mi-e dor de Măgarii din ceață care mă vizitau înainte. Pur și simplu ne beam ceaiul pe același pervaz de geam. Câteodată aveam și biscuiți...
Mi-e dor de mama. Da, mama, mi-e dor de tine în fiecare zi. Sunt încă un copil și-așa am să rămân. Și plâng, mama, pentru că sunt copilul tău. Ăla mic și prost, mama. Ăla răzvârtit și rebel, care ar vrea să-și ia lumea în cap și să învețe să urască anumite obiceiuri ale oamenilor. Ăla care ar vrea în fiecare zi să se trezească în același cort împrumutat, undeva pe malul Dunării și să te vadă cum ne pregătești micul dejun. Sau măcar să fim acasă, toți. Și să miroasă a pâine...

Mi-e dor de multe lucruri. Dar mai ales mi-e dor să uit. Vreau să uit. Să uit de micimea propriei minți, de egoismul tău, de litera care mă obsedează și-mi trezește un val de durere, de lacrimi și mâhnire...
Mi-e dor să uit. Cum faci tu, de uiți?
Cum faci, de uiți să mai citești printre rânduri?
Cum faci, de mă uiți atât de ușor, cum?
Cum faci, de uiți să te bucuri de idei, de speranțe, de ziua de azi, de clipa asta? Cum ai făcut să uiți că trebuie să gonești după cea mai mică fărâmă de bucurie? Oare ai uitat că trebuie să te agăți de ea, să suferi pentru ea, să meriți s-o primești?

Închid ochii, e timpul să mă detașez de durere, tristețe, de disperarea și nebunia care-mi tot bântuie sufletul, înfometate de seninul și clarul din zilele de vară...
Închid ochii, fără teamă, căci îți simt respirația aproape. Dar îmi dau seama acum. Am devenit femeia aia pe care o uram.
Închid ochii. Nu-i nicio problemă, îmi spun, iar o lacrimă curge fierbinte pe obraz. Nu-i nimic, o să mă schimb iar. Și iar și iar...
Aș vrea doar să fii și tu aici, când voi lepăda ultima haină a sufletului meu.
Dacă nu, măcar să uit că am vrut asta vreodată. Măcar să uit.

mi-am amintit de copilărie

și de-un film pe care vreau să-l revăd: ''The Red Balloon'' de Albert Lamorisse (1956),

Palindrom defect

Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul. Am încercat o postare despre tura din Trascău, din 8-10 aprilie, dar s-a pierdut undeva între evenimentele ce-au urmat. Adică ziua mea de naștere și Paștele. Nu mai spun că am niște prieteni minunați, niște părinți minunați și-o viață minunată. Sunt o femeie bogată ce se bucură de tot ce-i al ei și-un copil cu ochi inocenți în care se răsfrâng chipurile celor dragi, toate luminate de un zâmbet.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...

PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...

urme de ruj

privirea-mi sapă umbrele în care se ascund mii de fete... fete frumoase, zvelte, din ale căror plete blonde se răsfiră un parfum greu ca un fum. sunt toate înfloritoare, toate senine, toate atât de minunate că-mi sunt cuvintele sărace și anoste. și toate poartă același ruj roșu și apetisant pe buzele dulci ca sucul unor fructe rotunde și coapte. toate așteaptă același sărut, aceeași mângâiere ușoară prin păr, același Făt-Frumos care să le ducă de mână în povestea lui cu zâne și să își pună visele și viața în palmele lor trandafirii și moi. toate speră, toate poartă pantofi cu toc în caz că Făt-Frumos e prea înalt, toate își refac machiajul în luminile obositoare ale cluburilor, admirându-și buzele pline și roșii în cioburi mici și reci, oglinzi ale nefericirii... toate se lasă îmbătate de speranțe deșarte și dulci, toate aceeași pradă a privirilor vulgare și depravate, toate pregătite să se jertfească în numele sfânt al lui Făt-Frumos, toate tremurând, așteptând clipa desfătării, gustul buzelor lui, fără să știe că Făt-Frumos nu sărută buze rujate, fără să-și închipuie că el nu merge în cluburi.

Și-am încălecat pe-o șa

Dragă băiatule de la xerox, ești drăguț, dar eu n-am timp de idile. Mulțumesc că m-ai ajutat, dar acum trebuie să plec, mă așteaptă 2 ore în care am să încerc pe cât posibil să nu mă fac de râs.
Bună și ție, domnule taximetrist Adi, care mi-ai pus Edith Piaf doar ca să mă asculți apoi pe mine cântând, ești un dulce și n-am să te uit niciodată.
Mulțumesc și ție, Cristi, deși nu cred că am să-ți vizitez fastfood-ul decât în următoarea sesiune. Bine că nu sunt decât 2 pe an, altfel ajungeam cât o balenuță.
Și deși nu știu cum te cheamă, băiatule din tramvai, mulțumesc că mi-ai atras atenția că mi s-a întins rimelul, deși sunt încă frumoasă.
Dacă stau să mă gândesc, aș putea face o colecție frumoasă de zâmbete de la voi, dragii mei necunoscuți, un buchet mai aproape de sufletul meu decât orice alt cântec al tău, orice pas pe care l-am făcut cu tine, orice strângere de mână, într-o zi de duminică, în parc.
Mă mințeam că nu-mi era dor de tine, când de fapt te căutam în toate poveștile inocente de dragoste, în fiecare tip care avea bocanci ca tine, fiecare bărbat care mă măsura cu o privire de critic, fiecare băiat care avea freaza ta și zâmbetul tău și vocea ta...
Îmi e grozav de ușor să te schimb, îmi e greu să te înlocuiesc.
Dar cel mai greu e să iubesc din nou așa cum te-am iubit pe tine. Iar să iubesc pe cineva mai mult ca pe tine mi se pare aproape imposibil. Aproape.
Și iată c-am avut din nou dreptate. E timpul să te uit, e timpul să mă uiți. E timpul să nu mă mai ascund de trecut și tot ceea ce mă leagă de tine în prezent. E timpul să-i spun băiatului de la xerox noapte bună, căci m-a găsit. Iar eu i-am zâmbit atunci, mai sincer și mai cald ca niciodată.
Noisettes - Never Forget You

Asculta mai multe audio pop


Și v-am spus povestea așa :)

things that annoy me

boys who dress all in white;
people who walk slow in front of me;
people who sit on the left side on the automatic stairs;
automatic stairs;
no new messages;
bumping into people with hot coffee/choco/tea in their hands;
no lost calls;
when I really have to take a shower and there's no hot water or no water at all;
the echo of an empty fridge;
gaining weight;
when my telepathic messages don't reach you, you fool;
when I say just "Hey" instead "Hey you, take me by the hand and let's run away together";
when I look for your face in the crowd and it never shows;
waiting for it to fall apart, instead of taking intiative and break everything out of my own actions;
the need for sleep. it makes me slow and blurry;
this song. because it gets me down, every time I hear it.
Rob pattinson - Never think

Asculta mai multe audio soundtrack