inside-out

un zâmbet strălucitor, un parfum la ureche, o perlă zglobie dansează și ea. lasă în urmă flăcări de păr închis la culoare și tot ce o înconjoară e proaspăt și vesel ca o reclamă la Floriol. își vine să o îmbrățișezi, să o strângi tare, să o muști și s-o zăpăcești. te face să te simți vinovat doar cu o privire și îți face orice grijă să dispară atunci când se prostește și se strâmbă. câteodată o surprinzi dansând ușor când crede că nimeni nu o vede. și cântă mai mereu, deși nimeni nu e atent la ea. alteori o vezi fixând un punct undeva pe perete sau prin perete, un punct la care se strâmbă sau zâmbește tâmp, de parcă e acolo cineva care îi face cu mâna.

se șterge la nas. iar sânge, iar. promite să nu mai aștepte până ajunge la doctor cu asta. apoi își pune ceva pe ea, se rujează și pleacă. înjură printre dinți. s-a trezit târziu și are o durere de stomac insuportabilă. ajunge în Pipera și se gândește deja să plece. are draci. oamenii îi par anoști și bătuți în cap. primește mailuri, dă mailuri. mănâncă porcării de la automatele cu porcării. ascultă muzică atât de tare, că simte cum o iau amețelile. dar e o senzație care îi place. apoi pleacă. dar nu se duce acasă, nu. se duce în locuri întunecate, gălăgioase și puțind a tutun și bere trezită. și bea. și râde strident. în baia barului cea scârboasă își împrospătează machiajul. are ochii înroșiți și încercănați. părul îi stă aiurea. se clatină când merge. a băut prea mult.

când dansează, parcă uită cine e. și zâmbește. zâmbește când dansează. altele se uită superior, amenințător sau provocator. ea zâmbește ca o reclamă la Colgate. și e mereu înconjurată de oameni veseli pe care îi știe de câțiva ani sau de o viață. și îi iubește, se vede. când vine dimineața, merg aproape toți la ea. să doarmă. și dezbat până a 8-9 dimineața diverse idei sau probleme, în timp ce cafeaua aburește plăcut. alteori, le prepară ceai bun, nu de-ăla la plic. și-s toți fericiți împreună, parcă ai vrea să faci și tu parte din peisaj. să ai și tu parte de mesaje de bună-dimineața. și de melodii care să te bine-dispună. și să vă uitați la desene. să vă sunați de 3 ori pe săptămână.

dar ei îi e dor de mă-sa. și plânge din cauza asta. dar nu zice nimic, stă și înghite ca o proastă. și plânge peste tot unde o apucă, deja mi-e silă de ea. și are toane. dimineața și seara nu te înțelegi cu ea. bagă cofeină toată ziua și doarme 4 ore pe noapte. și îi e mereu cald. prea cald. atât de cald, că uneori simte că se sufocă. și ceva se strânge în ea, și atunci începe să nege tot ceea ce a făcut-o vreodată să sufere, și se apucă să deseneze și să picteze și să cumpere flori. și pentru că e distructivă, mereu se expune la posibile dezamăgiri, doar-doar o putea să mai dea vina pe alte persoane pentru propriile frustrări și temeri.

și după ce suferă, spune că a mai învățat ceva.
cum să n-o urăști?
știi că n-o să poți, dar măcar o mamă de bătaie i-ai da.
dar ce vânătăi îi lași, le acoperim cu fond de ten rezistent la transfer și uităm de ele.
iar când plouă ne amintim de ele. sau când mergem la mare.
sau când ne uităm în oglindă când ne demachiem.

Sefeuri

Aristotel credea că avem apă și pământ în creier și că îl folosim pentru a ne răci sângele.
Apoi au venit nește băeți și au zis nea, nea, nea. Îl folosim ca pistă de alergare pentru aburii spiritului nostru.
Câteva microscoape, scanere și senzori mai târziu, au venit alții și au zis "Bă, e electric!". Deci prin sistemul nostru nervos umblă niște impulsuri electrice generate de neuronii dân capu' nostru.
Așa că s-au mai jucat puțin prin creier și au identificat niște centrii nervoși asociați cu recompensa și cu atașamentul care se aprind atunci când vezi pe cineva drag. Și ca acest exercițiu să fie dus la o perversitate maximă, au demonstrat că avem o înclinație să ne respectăm preistoricele instincte de reproducere și că, de fiecare dată când ne îndrăgostim, de fapt neuronii aflați în regiunile asociate cu recompensa împroașcă un cocktail chimic de neurotrasmițători precum dopamina și oxitocina, de mai mare dragul.
Așa că ai dreptate.
Nu te iubesc din toată inima.
Te iubesc din tot creierul. Și dacă nu mă crezi, să știi că Aristotel avea dreptate în cazul tău, doar noroi ai în capul ăla.

- Așa i-am zis, și-am plecat. A fost aproape ca-n filme. Trebuia să vezi cum i s-a schimbat privirea din scăpărătoare în cât toate cepele, zic eu cu pieptul umflat de mândrie.
Mă uit la M. și-mi zice, după ce-și ronțăie puțin unghia:
- Sefeuri. Mă doare capu'.
După câteva secunde adaugă:
- Nu mai bea.

muguri și fiori de frică

Frica cea mai pură,
cea mai terorizantă și mai paralizantă dintre toate,
cea care vine ca un tremur din toate extremitățile corpului și se adună într-un cuib de bisectoare întretăiate, sfâșiate una de alta,
conglomerate în pieptul care devine rigid și dureros,
"bau-bau"-ul cu mii de gheare și colți, nu e altceva decât
liniștea unei zile de primăvară
câmpul prăfos, măturat de un vânt uscat și rece
pagina goală din care mă privesc atât de limpede și concentrat
singurătatea care pătează spațiul îngust dintre buzele noastre
strângerile de mâini scurte în tramvai sau holurile facultății
saluturile pe scările rulante de metrou
zâmbetele furișe aruncate necunoscuților
golul din cești, din suflete puse la uscat în miez de vară
plinul din pahare de cristal ciobite și prăfuite
gresia rece
cuvintele nespuse
lacrimile înăbușite, păstrate sub pleoape fardate
urme de tristețe ascunse în rujuri și tocuri
înmuiate în vin și vodkă
lăsate la scurs nopți întregi
nopți cu stele reci și rele
dimineți fără mâncare și cafele
cărți galbene fără coperți
zdrelite
eviscerate
de un vierme imens
care roade conștiințe
precum acidul mănâncă în materie.
luciditatea aceea fremătătoare
care te arde în tâmple când vrei să dormi
când ceasul ticăie, deși nu mai are baterie
când inima îți bate, deși nu știi de ce
când totul e vis, și visul e totul
când sensurile toate se ridică
în valuri de praf pufos trecând prin mii și mii de minți,
prin sute de chipuri
prin zeci de conștiințe încremenite
și polenizează doar o singură floare
una, doar una.
atât de singură, că se sinucide ascunzându-se de soare
soarele care își cheamă razele în miez de toamnă
le strânge la piept și le trimite la moarte
devenind galben și bolnav
mâncat, în interiorul său concav
de lene
și uitare.

My life consists of fast turning pages

Yesterday I bought 5 beautiful books, each speacial to my beautiful and strange collection. For I fear that no one has ever tried to mix bed time stories with Tolstoi and Goethe.
"Basmele românilor"
"Visul unei nopţi de vară", William Shakespeare
"Crocodilul din hamac", Gerda Anger-Schmidt, Winfried Opgenoorth
"The Shining", Stephen King
"Drept de viaţă şi de moarte", Amelie Nothomb
As a child, I got nightmares from Stephen King's "Misery" and "Carrie", for which I never tried it again.
As a mature person, I find Amelie's books a feast for the mind and spirit.
Currenly reading:
"Partida de biliard de la 9 si jumatate", Heinrich Boll
"Little Women", Louisa May Alcott

Ush, if I could just turn this last page and go to sleep...

Be nice to me, I had a good year

But the last few days got me.

The anual existential crisis is like casual chicken pox. The only problem is that you get it at least once a year. I thought I'd be lucky this year and trick it, but here I am, next to my old tea and my new kettle, with piles of clothes and books all around me. I'm right in the middle of it and it's so annoying and frustrating thinking that I was so close. But hey, if I'm lucky, it will be my late anual existential crisis for 2011 and my early anual existential crisis for 2012. Happy New Year, 2013!

Când e liniște.

Kenny G - Forever In Love

Asculta mai multe audio jazz

Când e liniște poți să auzi cum îmi picură sufletul ușor într-al tău, să numeri picăturile și-apoi să uiți că ești tu. Când e liniște bătăile inimilor noastre sunt atât de puternice, că putem compune cântece, pe care să dansăm până obosim. Și respirația ne este sacadată, iar chipurile ne strălucesc de sudoare și fericire. Și palmele ne sunt la fel de umede ca și ochii, și toată căldura emanată poată să topească greșelile, durerile, clipele de singurătate, de disperare și delir. E de ajuns să fie liniște. Să privim atenți unii la alții și să ne vedem prin noi înșine, să ne adunăm tot cugetul într-un singur punct, în care să punem toată iubirea, toată ura și toată ființa de care suntem capabili. Și-atunci o să devenim infiniți, o să spargem universul în bucățele mici de zahăr candel, pe care să le punem în ceai și cafeaua rece de la serviciu.
Când e liniște pot să aud sunetul unor buze care tac, dar al căror sărut poate umple pagini și pagini de scris ordonat, ușor aplecat la dreapta... De-ar ști oamenii ce frumos e când e liniște, când poți să auzi o pasăre care trece în zbor la sute de metri depărtare de tine, să simți izvoarele curgând odată cu tine, din tine și prin tine... să auzi o frunză cum cade, un strigăt mut ce se pierde în apusul zilelor de vară.
Când e liniște cărțile devin amante duioase care îți mângâie tâmplele. Și te primesc în brațele lor foșnitoare, brațe aspre de mamă. Când e liniște pernele miros toate a flori de portocal, iar liniștea le pune pe toate la culcare în note de jazz care se preling pe geamul aburit. Și plouă, plouă, încet și mohorât, dar tu n-auzi, căci te afunzi cu totul în liniștea din tine, în acel moment static și dulce, rotund și gustos ca un fruct copt în miez de vară. Când e liniște, pielea ta devine tot mai moale și mai largă, de parcă porți puloverul cel lălâu, tricotat de bunica acum câțiva ani. Și mă primești lângă tine, aproape, atât de aproape că îți simt respirația caldă prin păr. E liniște, mi-e dor de mama, de sora mea, de Papi, de tot ce mi-e drag pe pământ. Mi-e dor și de tine, dar e atât de liniște că ceaiul de tei stă cuminte în cutii colorate, într-un dulap vechi și ponosit...
Când e liniște n-aș mai vrea nimic, decât o pipă și-un halat de catifea, să mă fac borfaș peste patul meu cel mic și acvariul cu cei 5 pești care de fapt nu-mi aparțin.
Când e liniște, te rog să rupi o fărâmă din mine, s-o pui la păstrare. Nu se știe, dragule, când va mai la fel Dunărea sălbatică și învolburată din mine. Toate grijile se îneacă acum ușor în mici vârtejuri, iar mintea se decantează, lăsându-mi ochii să vadă drept și curat. Dar e atât de liniște, că îi închid și visez la un vârf de munte sau la o barcă plutind pe ape...
Și e atât de liniște că te aud cum îți stingi lumina și te strecori între pături, deși ești departe. Aud cum îți clipesc ochii și cum aripile unui gând lovesc ușor aerul dintre noi. Îl prind între degete și îi șoptesc ușor să-ți vegheze somnul.

I love the monster under my bed

Unlike other normal people that sleep in their bed every night... well, I don't.
At first I thought that my insomnia would cure if I slept on the floor, but then I realised that I like the floor better than my bed.
I found that my fear of darkness is so deep in my soul that only an angel's arms could make the morning light caress my window curtains every morning. And I would wake up smiling and look at your face and then kiss you lightly on the forehead, so the dream you were dreaming wouldn't fade away to reality.

There's a monster living under my bed.
But he's too shy and scared of light to come out. His name is Who and he's a really good chess player. And he likes my music.
I no longer feel alone because I'm not. Who is here.
So every night I sleep on the floor I can hold his hand and tell him to have a good night. And sometimes he tells me stories that then I tell to you guys. Like this one.

pot să zbor

pot să scurtcircuitez orice electrocardiograf
să fac reclame la pastă de dinți
să mă dau cu capul de un zid și să nu-mi pese
să visez, să mă trezesc și să-mi continui visul
să dansăm, fără muzică, în foișorul din parc
să văd niște fleacuri în lucrurile care îmi dădeau dureri de cap
să fiu cu capul în nori și să am o scuză atât de bună
să mi se cânte îl loc să cânt eu
să fiu atât de fericită
datorită ție.

Ultima dată când mai fac asta

Trec aproape zilnic pe lângă un parc în care un pitic de grădină se sfătuiește cu un japonez din piatră, pe lângă tufe de trandafiri și Mâna-Maicii-Domnului, pe lângă parfumul lor, prin lumina răsăritului, prin amintirea cuvintelor amărui, prin zâmbetul pe care mi-l trezești dimineața, la prânz, dar nu și seara. Seara nu, că toți suntem nesuferiți și somnoroși și obosiți atunci.
Fac bagajele rapid, spăl 2-3 cearceafuri, ne certăm puțin, ne împăcăm, că așa suntem noi, proști și zăpăciți, sălbatici și calzi.
Mă enervezi, s-a dus naibii toată serenitatea dimineții. Parcă ai pus un claxon în mijlocul armoniei unui lied. Dar nu-i nimic, nu ne facem griji. La o adică, dacă mă supăr, mă duc frumos în grădină, mă așez între domnul pitic și între domnul japonez și stau să le ascult poveștile. Poate așa uit că de fapt ai nevoie de mine, că de fapt am nevoie de tine.
Machiajul mi-l șterg cu demachiant, sau cu lacrimi.
Zâmbetul mi-l șterg cu tine, fără lacrimi.

În Țara Șosetelor Desperecheate - partea III

partea I
partea a II-a

Întrebând în stânga și în dreapta de casa Zmeului, Făt-Frumos ajunse în fața unui castel fortificat, unde aflase că Ileana Cosânzeana era ținută ostatică. Deși îi luă ceva să dezactiveze sistemul de alarmă antiefracție, Făt-Frumos era, după câteva ore, în curtea care îngrădea castelul. Auzise zvonuri cum că Zmeul ar avea un sistem de securitate pe bază de videointerfon, detector de mișcare, camere de supraveghere, dar tot ceea ce găsi a fost un dragon care scuipa flăcări în timp ce sforăia, dormind în covrig pe un covor verde-prăzuliu pe care scria "Welcome".
- Hmmm, cam liniște pe-aici... își zise el, sperând ca măcar acum calul îi va răspunde. Era supărat pe el de pe drum, de când insistase să coboare într-o fântână, la sfatul spânului.
Trecu pe ușa din fier forjat de la intrare, având grijă să nu-l trezească pe dragon și tiptil, tiptil, în vârful picioarelor, pătrunse într-o sală mare și elegant decorată. Uimit de draperiile din catifea roșie, de podeaua din aur strălucitor, de torțele pe bază de flacără violet, Făt-Frumos uită o clipă de primejdie și de oboseala drumului și îndrăzni să se așeze pe unul din fotoliile imense, tapițate cu stofă de culoare vișinie.
Deodată, auzi un zgomot ca de clopot, iar o durere puternică îi explodă în moalele capului. Ridicând ochii înlăcrimați, o descoperi pe Ileana Cosânzeana, cu o tigaie în mână. Era așa cum o știa din reviste: blondă, ochi albaștri pătrunzători, implanturi, ce mai, își merita titlul de cea mai frumoasă fată din Țara Șosetelor Desperecheate.
- Auuuu, fu reacția lui.
- FĂT-FRUMOOOOS! De ce n-ai dat și tu un telefon să-mi spui că vii? Credeam că e vreun pitic iar, săptămâna trecută a trebuit să chem vrăjitoarea cea rea să mă scape de ei! Îmi pare rău pentru tigaie... Of, hai cu mine.
Și-l luă de mână, iar el se lăsă dus, fascinat și amețit de durere în același timp. O privea ca hipnotizat când o pungă de gheață îi ateriză drept în cap și-l trezi la realitate.
- Nu te mai holba! Nu e frumos! Ia spune, de ce mă vizitezi?
- Păi, începu el timid, am venit să te salvez.
Ileana făcu niște ochi mari și-albaștri la el, după care pufni în râs. Avea un râs cu sughițuri, ceea ce-l uimi pe Făt-Frumos, aducându-i aminte de râsul cristalin al Fericicăi.
- Da' ce-am spus așa amuzant? Am venit să te salvez de zmeu. Am înțeles că te ține ostatică.
Acum Ileana se tăvălea pe jos de râs, ținându-se cu mâinile de burtă. Făt-Frumos începea să se simtă cam prost, dar așteptă ca Ileana să se calmeze și să-l lămurească.
- Făt-Frumos, acesta e un zvon. Zmeul nu mă ține ostatică. Eu am ales să rămân cu el, sunt soția lui. Rudele mele cele rele, care m-au ținut închisă în turn, ele sunt de vină pentru neînțelegere... Nu vor ca lumea să afle cât de greu am trăit cu ele, și le este rușine că am ales să mă mărit cu Zmeul.
Făt-Frumos se simțea dezorientat și amețit. Unde mai pui că încă mai vedea steluțe verzi de la lovitura pe care i-o aplicase Ileana cu tigaia.
- Voi... doi...
- Noi doi suntem soț și soție și suntem foarte fericiți împreună. Avem și-un pet dragon pe nume Bingo, cred că l-ai văzut afară.
Privindu-i uimirea de pe chipul frumos, Ileana se gândi că Făt-Frumos arată tare caraghios, stând așa, cu gura întredeschisă și cu punga de gheață în cap și se puse din nou pe râs, cu sughițuri. Începu și el să râdă și îi povesti despre peripețiile de drum, despre Împărăție și Fericica.
Ileana puse de o cafea și comandă niște prăjituri, rugându-l să stea la cină și să-l cunoască pe soțul ei care va fi încântat să bea o bere și să se uite la meci în compania lui.
Seara, când buzduganul Zmeului se înfipse în ușă, Făt-Frumos aștepta nerăbdător pe canapeaua din sufragerie. Zmeul era un tip înalt și puternic, cu o burtă proeminentă și un început de chelie.
- Ce faci, frate? Ce mă bucur c-ai venit la noi în cartier! Ce vânt te aduce pe la noi?
Și Făt-Frumos îi povesti de-a fir a păr cum stăteau lucrurile.
Meciul era unul important, din Liga I, Ileana [Merci, Mih!] gătise friptură, berea Zmeului era cea mai bună din toate câte băuse, atmosfera era plăcută, focul ardea în șemineu jucăuș, iar Făt-Frumos se gândi la focul lui de acasă, la Marea Sală, la grădina cu flori îmbobocite în această perioadă a anului, la supușii lui dragi și la Fericica. Văzând liniștea și pacea din casa celor doi, își aminti de liniștea și pacea de acasă, de serile tihnite, de clipele lui de fericire...
Și-atunci luă hotărârea să plece spre casă dis-de-dimineață.

urme de ruj

privirea-mi sapă umbrele în care se ascund mii de fete... fete frumoase, zvelte, din ale căror plete blonde se răsfiră un parfum greu ca un fum. sunt toate înfloritoare, toate senine, toate atât de minunate că-mi sunt cuvintele sărace și anoste. și toate poartă același ruj roșu și apetisant pe buzele dulci ca sucul unor fructe rotunde și coapte. toate așteaptă același sărut, aceeași mângâiere ușoară prin păr, același Făt-Frumos care să le ducă de mână în povestea lui cu zâne și să își pună visele și viața în palmele lor trandafirii și moi. toate speră, toate poartă pantofi cu toc în caz că Făt-Frumos e prea înalt, toate își refac machiajul în luminile obositoare ale cluburilor, admirându-și buzele pline și roșii în cioburi mici și reci, oglinzi ale nefericirii... toate se lasă îmbătate de speranțe deșarte și dulci, toate aceeași pradă a privirilor vulgare și depravate, toate pregătite să se jertfească în numele sfânt al lui Făt-Frumos, toate tremurând, așteptând clipa desfătării, gustul buzelor lui, fără să știe că Făt-Frumos nu sărută buze rujate, fără să-și închipuie că el nu merge în cluburi.

În Țara Șosetelor Desperecheate - partea II

Zilele treceau, și Făt-Frumos se înzdrăveni. Odată ce alifia cu păpădie a Fericicăi își făcu efectul, scăpă și de cicatricile cauzate de vărsat, recăpătându-și chipul frumos, adorat de toate fetele din Împărăție. Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când se plimbau prin pădurea de portocali din jurul palatului, Făt-Frumos îi spuse Fericicăi:
- La sfârșit de mai, plec în căutarea Ilenei Cosânzeana. Am vorbit și cu Împăratul și e de acord să-mi împrumute calul lui de război blindat cu oțel armat și copite pluristratificate cu policarbonați, rezistent la ghiulele, săgeți, explozibil, grenade și gloanțe. Pe deasupra, mănâncă jăratec. Abia aștept.
Fericica îl privea cum vorbea înflăcărat. Deși ea venise cu ideea salvării Ilenei, parcă se temea pentru Făt-Frumos. Insistase să vină și ea, să-i slujească de călăuză, dar răspunsul lui ferm o umplu de tristețe, căci prefera primejdiile drumului de care el încerca să o salveze, decât plictiseala și amorțeala din castel. Unde mai pui că de când devenise sfătuitoarea prințului, munca împerecherii șosetelor reveni unei alte slujnice. Pusă în fața acestor perspective sumbre, Fericica era străbătută tot mai des de un fior de tristețe și de altceva, un ceva nedefinit, care avea legătură cu serile din fața focului din șemineu, când Făt-Frumos își bea miedul, sporovăind despre viitoarele lui aventuri.
Astfel că, într-o frumoasă zi de mai, când grădina castelului era prinsă într-o îmbrățișare tandră de toate gingașele panseluțe și margarete, de minunații crini, de parfumata iasomie și de delicatele azalee și flori de nu-mă-uita și ciuboțica-cucului, Făt-Frumos, încălecând calul alb parcat în fața Marii Porți, își luă adio de la părinți și supuși. Fericica îl îmbrățișă cu ochii înlăcrimați și îi dărui un safir fermecat, un fel de abonament Internet wireless, ca să o țină mereu la curent cu ceea ce i se întâmplă. El rupse unul din trandafirii încă îmbobociți și i-l așeză după ureche, după care îi sărută mâna și plecă.
Biata Fericica, condamnată la serile triste și goale între pereții întunecoși și umezi ai castelului, nu-și mai lua ochii de pe profilul de Facebook al lui Făt-Frumos. Din când în când, vedea cum Făt-Frumos își schimbă statusul din "Plimbare prin Pădurea Morții" în "Mă lupt cu spânul, brb". Ar fi vrut să o urmărească și pe Ileana Cosânzeana, dar aceasta nu-și mai updatase profilul de la ultimul status "Petrecere în pijamale la Frumoasa din Pădurea Adormită". Așa că nu prea avea ce face, decât să meargă din când în când la cumpărături cu Scufița Roșie, o fetiță zvăpăiată, care râdea din te miri ce și nu cumpăra decât vin și cozonac. Asta până într-o zi când a plecat în vizită la Bunica, și nimeni n-a mai auzit de ea.
Plictiseala era ușor de îndurat pe lângă dorul care o mistuia acum pe sărmana Fericica, căci îi părea acum rău că îi povestise lui Făt-Frumos de Ileana. Dar își alunga acest gând din minte și aștepta întoarcerea lor cu inima cât un purice.
Între timp, Făt-Frumos, fascinat de toate cele câte le întâlnise în drumul său, era beat de aventura pe care o trăia. Aproape că uitase pentru ce plecase, sau de unde plecase. Singura care îi apărea în minte era Fericica, și-atunci își amintea de sfaturile ei și își continua căutarea. După lungi peripeții pe care cu altă ocazie le vom povesti, ajunse în Țara Șosetelor Desperecheate, un loc minunat și colorat. Străzile erau pavate cu cărămidă galbenă, iar grădinile verzi înconjurau case cât se poate de drăgălașe, construite sub colinele pline de flori. Parcă toate strălucirile curcubeului se adunaseră în această oază de culoare care îl duse cu gândul la Fericica.

În Țara Șosetelor Desperecheate - partea I

Fericica era o fată ca toate fetele. Îi plăcea să doarmă până după prânz, să împerecheze ciorapi și își urmărească vecinii de la fereastră, încercând să îi învețe pe toți după nume. De fapt, Fericica era atât de normală, că se plictisea, în camera ei cu pereți pictați cu flori și fluturi, din castelul lui Făt Frumos. A, da, un lucru neobișnuit despre Fericica era acela că slujea la castelul lui Făt Frumos, ăl mai băiat deștept și frumos din împărăție. Deși de obicei se ocupa cu împerecheatul șosetelor lui Făt Frumos și ale supușilor săi, Fericica mai și cosea sau peticea ciorapi, uneori croșetând dantele pe ascuns pentru a le atârna de șosetele lui Făt Frumos. Pe ascuns, pentru că ea nu avea voie să croșeteze, aceasta fiind una din atribuțiile celei care se ocupa de țesătorie, Madam Undreea, o cotoroanță bătrână care afurisea tot în calea ei.
Într-o zi, Făt Frumos, plimbându-se prin castel, plictisit nevoie-mare, că nu era sezon de vânătoare, iar balurile erau rare și lipsite de însuflețire ajunse în Marea Sală și ordonă clovnilor să îl amuze și chemă două slujnice să îi maseze picioarele, căci noile cizme din piele de crocodil în rodeau și-l băteau, dar trebuia să le poarte, ca să le arate tuturor cât de bun vânător era. Sorbind din paharul cu mied și privind, când pe fereastră, când la tumbele clovnilor, Făt Frumos ar fi dat orice numai să se simtă mai viu.
După ce-i masară picioarele și i le spălară, parfumară și pudrară, slujnicele îi aduseră o pereche de șosete noi și apretate, dar diferit colorate. Făt Frumos se lăsă încălțat, dar privindu-și picioarele, constată că avea o șosetă de-un fel și una de-un fel, amândouă având însă aceeași frumoasă garnitură cu dantelă, lucrată minuțios. Ușor amuzat și scos din nostalgie, ceru să fie adusă cea care făcuse așa o ispravă, adică Fericica noastră, care primi vestea cu un sentiment de teamă amestecată cu bucurie."În sfârșit a remarcat broderia", își zise ea, plină de speranță. Străbătând culoarele pentru a ajunge în Marea Sală, Fericica se simțea cuprinsă de furnicături, de parcă tocmai ce fusese pișcată de insecte.
Făt Frumos, galant și șarmant ca întotdeauna, o pofti să stea lângă el.
- Cum te numești, fetițo?
- Fericica, Măria Ta.
- Și cu ce te ocupi?
- Cu împerecheatul șosetelor, domnule.
Făt Frumos o privi pe sub genele lungi și dese. Părea o fată ca toate fetele.
- De unde ești, Fericica?
- Din Țara Șosetelor Desperecheate, domnule.
- Și acolo ai deprins acest... hm... meșteșug?
- Da, domnule. Mama mea era spălătoreasă, iar eu o ajutam cu împachetatul.
Lui Făt-Frumos îi plăceau oamenii din popor, și îi plăceau și mai mult oamenii care aveau o poveste de spus. O ascultă pe fată vorbind despre țara ei, despre locurile și oamenii de acolo, despre cum își petrecea timpul și chiar despre cum în fiecare zi îi cosea și îi împerechea șosetele. Făt-Frumos asculta uimit, căci toate lucrurile pe care i le spunea păreau pline de farmec și culoare. Ore în șir discutară despre vreme, politică și ceaiuri, amândoi fiind împătimiți băutori de ceai negru. Seara,Fericica s-a dus în camera ei dansând de bucurie, și adormind, dormi un somn dulce și plin de vise fericite. A doua zi, Făt Frumos a chemat-o iarăși la el. Și a treia zi, la fel. Curând, Fericica a devenit o prezență constantă în zilele nu demult triste și plicticoase ale prințului nostru.
Iar atunci când Făt-Frumos a făcut pojar, Fericica a fost cea care l-a îngrijit. În acea săptămână Făt-Frumos era tare prost dispus și țâfnos. De fapt, se temea că va rămâne cu semne de vărsat pe fața lui albă și curată. Mai într-o doară, îi spuse Fericicăi:
- Ah, ce mi-ar plăcea să pot să ies din castel.
- Dar nu aveți voie să ieșiți din cameră, domnule, puteți să îmbolnăviți toți slujitorii. Și atunci, cine s-ar mai îngriji de castel?
- Vreau să plec, mi-e dor să plec, să cutreier pădurile, să mă bat cu Muma Pădurii și cu dragoni,vreau până și la un bal al ielelor acum. M-aș duce chiar și la Zâna Măseluță în vizită, cu toate că mereu e ocupată cu pacienții și mă sperie mereu cu freza ei așchietoare și mirosul de alcool sanitar din cabinetul ei. Bleah, m-am săturat de supă, vreau o friptură de lup!
- Domnule, trebuie să țineți regim, altfel cum vreți să vă însănătoșiți?
- VREAU SĂ IES!
- Dar nu trebuie...
Fericica îl privea mustrătoare în timp ce el se cocoțase pe fereastră, dărâmând draperiile din catifea roșie.
- Ah, măcar de-aș întâlni o fată de care să mă îndrăgostesc, m-aș gândi la ea acum și timpul mi-ar trece mai ușor...
- Măria Ta, știi doar că Albă-ca-Zăpada vrea să vă împăcați, deși...
Făt-Frumos își ridică ochii superb de albaștri către ea:
- Deși?
- Deși... ei, bine, știți doar părerea mea. Nu cred că e îndeajuns de bună pentru dvs. spuse ea, roșind până în vârful urechilor. De fapt, nu cred că este vreo fată potrivită pentru dvs. Sunteți prea bun, prea educat, prea...
- Destul, spuse el, privind-o cu drag. Mi-ai spus odată că singura pe măsura mea ar fi Ileana Cosânzeana, cea care a fost răpită de zmeu.
- O, da, domnule, ea este și nespus de frumoasă, și bună, și blondă... păcat de ea, că trebuie să-l îndure pe zmeu.
- Păi, mă gândeam s-o salvez.
- Ce?
Fericica făcu niște ochi mari și îi îndreptă către Făt-Frumos, care o privea pișicher.
- Da, asta am să fac, cum mă fac bine. Mă duc s-o salvez pe Ileana Cosânzeana, și-am să mă însor cu ea. Ăăă, unde spuneai că o ține captivă?
- În Țara Șosetelor Desperecheate, undeva aproape de fosta mea locuință. Vă pot spune exact adresa, dacă promiteți să vă terminați supa.

Cantece de munte - Bat la poarta ta

Asculta mai multe audio folk


Ceața învăluie ceasul care arată că miezul nopții a venit peste orașul trist și umed. Plouă încet și picurii de apă se adună în lacuri mocirloase, cu miros putred și greu. Frigul îți pătrunde în oase și îți face dinții să clănțăne. În lumina galbenă și bolnavă răspândită de felinarul de la capătul străzii se poate ghici silueta unui bărbat. Bărbatul merge încet, șchiopătând de un picior. Pare gârbovit de timp, căci pielea îi este zbârcită, iar mâinile îi tremură ușor. Cu cât te apropii mai mult, cu atât poți desluși un gâfâit adânc care cutremură corpul bătrânului la fiecare efort. Hainele îi sunt ponosite și peticite, dar curate. Are o privire de albastru clar ca un cer senin, dar tristă ca și ploaia care cade peste oraș. Dacă îl privești mai de aproape, vei constata că peticele îi sunt la fel de multicolore ca și părul, iar fața încă mai poartă câteva urme de machiaj, umbre de roșu, negru și alb. Bătrânul a fost un clovn odată, la circul cel mare din oraș. În tinerețea lui, era foarte apreciat pentru giumbușlucurile cu care cutremura de râs săli întregi. Odată, chiar președintele a venit să-l vadă la o premieră. Desigur, asta se întâmpla când încă nu se apucase să bea. După ce trecu pe lângă o haită de câini, bătrânul se așeză pe o bancă din parc, lungindu-se, hotărât să doarmă și să nu se gândească la patul lui curat și mare de demult, de când avea un dormitor și-o casă. Pe vremea aceea, avea și o soție, iar ea era blândă și caldă, mereu pregătită să-i ierte ieșirile și bețiile. Asta până o boală incurabilă a lovit-o și-a măcinat-o în trei luni. Au fost trei luni de coșmar pentru clovnul nostru, căci în ciuda tuturor greșelilor lui, își iubea soția mai mult decât orice pe lume. Copii nu avea, căci soția lui nu a putut duce la sfârșit cele două sarcini. Iar când și ea s-a stins, bătrânul nostru a rămas singur pe lume. Neglijat de partenerii de afaceri, căci de acum era prea bătrân pentru a mai fi comic, s-a retras la un circ mai mic, unde numerele lui erau prea puțin apreciate, iar drumurile constante l-au adus în pragul bolii și-al epuizării. Apoi a urmat acel oribil accident de mașină, iar faptul că a fost imobilizat la pat și șchiopătatul pe care l-a dobândit apoi l-au adus în imposibilitatea de a-și mai juca numerele. Rămas sărac și cu un handicap, s-a adresat celor care puteau să-i dea o mână de ajutor, dar i-au râs în nas. "Ai fost clovn? Acum râzi, dacă poți!" Nu i-a mai rămas decât să-și joace câteva numere cu stângăcie în stradă sau la metrou, să fredoneze cântece la muzicuța lui veche și strâmbă, să caute din când în când un loc bun de dormit și să încerce să facă măcar o persoană să zâmbească la trucurile lui. Căci lumea acum îl privește cu milă și îi aruncă bani în pălăria zdrențăroasă doar din compasiune și silă, nu pentru talentul lui stins, nici pentru efortul asiduu pe care îl depune la fiecare număr. Iar pentru el, pentru mine, pentru noi toți, nu există nimic mai trist decât un clovn care trezește milă.
Această poveste este adevărată, dacă încă te întrebai până unde poate ajunge realitatea. Te rog un singur lucru. Râzi la fiecare truc al lui, îl va face mai fericit decât pâinea pe două săptămâni. Fă-l să zâmbească, nu-l ocoli. Și dă-mi de veste dacă îl întâlnești în calea ta.

iubesc cuvintele

The Weepies - Simple Life

Asculta mai multe audio folk



Dacă ar fi, pentru o clipă, să închid ochii și să mă gândesc la tine, un buchet de emoții mi-ar înflori în piept, aș vedea zâmbetul tău în amintiri, m-aș simți împlinită și gata să zbor... și deși clipa a trecut și-am deschis ochii, nu contează, căci un zâmbet s-a născut pe chipul meu, un zâmbet pentru care doar tu meriți un sărut, un zâmbet ca o melodie iubită, ca un curcubeu după ploaie, ca o cafea cu lapte și-o carte bună.
Mi-ai spus, odată, că nu contează durerea, nu contează lacrimile, căci ele se transformă în ploaie, iar fără ploaie nu poate exista un curcubeu, iar fără curcubeu, tu nu știi ce-i fericirea.
Iar eu ți-am spus că simplul fapt că sunt în viață și pot vedea zăpada sclipind peste orașe și munți, într-o dimineață cu soare cald pe-un cer nemărginit, pur și incolor, doar aerul rece care îmi inundă plămânii, vântul care îmi răvășește părul, doar acestea sunt de-ajuns să mă facă mai fericită decât orice alt om de pe pământ.
Privirile ni s-au întâlnit și-am știut chiar de-atunci că sub cerul plin de stele nu vor mai exista doi ca noi.

Petrecere în dulapul cu ceai

- Alo, gălăgia! cineva încearcă să doarmă aici! gemu cutia de ceai de tei. O ceșcuță deranjă pe toată lumea pentru a-și face loc să coboare de pe raft...
- Gomennasai, gomennasai, mă grăbesc foarte tare, ceainicul și celelalte cești și căni dau o petrecere la parter! Mă așteaptă acolo toți!
Ceșcuța se alătură celorlalte porțelanuri care deja făceau o hărmălaie de nedescris. Peste tot numai clinchet, numai ciocneli, chiar una din cănile mai vechi, care purta un desen cu Insula Corfu, începu să cânte de zor până ajunseră pe raftul de jos... Ce adunare! Cutiile de ceai dansau și se îmbrățișau, borcanul cu miere cânta la contrabas, în timp ce sticluța cu rom și esența de vanilie zdrăngăneau la o chitară elecrică. Era acolo și o linguriță de argint, care cânta cu o voce suavă și fermecătoare de mai mare îți era dragul s-o asculți. Ceainicul, comandantul operațiunilor, se cocoțase pe o cutie cu biscuiți și de acolo vocifera vesel:
- Și... vă simțiți pregătiți?
- Da! Bineînțeles! Uhuuuu! strigară vesele ceșcuțele.
- Buuun! Lingurițo, ce spui de niște rock'n'roll?
Camera se umplu de o melodie antrenantă. Farfurioarele toate începură să tremure, lingurile să se legene, ceșcuțele să facă piruete, iar cutia de zahăr declară sărbătoarea deschisă, în timp ce sărea în sus de bucurie.
Câțiva biscuiți cu ciocolată se apucară să facă niște scheme complicate, iar câteva pahare începură să se învârtă în cap precum dansatorii de break-dance. Nu dură mult și în scenă intră cutia de ceai de măceșe și râșnița de piper, renumiți balerini. Toată gașca era acum absorbită de dansul celor doi, când două portocale se rostogoliră pe deasupra tăvii amenajate ca ring de dans, punându-i piedică râșniței. Aceasta căzu cu un buf!, împroșcând toate cănile pictate manual care stăteau într-un colț, departe de ring, bârfind si discutând pe fiecare dintre ceșcuțele care veniseră la bal neînsoțite.
Un val de strănuturi veni dinspre ele, împroșcând pe toți cu vinul fiert pregătit de ceainic special pentru ele.
- Nu-i nimic, strigă cutia de zahăr. Hei voi, cele două pierde-vară!
Portocalele tresăriră.
- Să faceți curat mâine aici, dar mai întâi haideți să întindem o horă pe cinste! Să ne simțim bine între noi, prieteni, asta e tot ce contează!
- Uhuuu! exclamă strecurătoarea. În viața mea nu am văzut așa petrecere și bună înțelegere! Asta va fi cu siguranță o seară de neuitat, prieteni! Hai, pe aici, să facem trenulețuuul!
Lumina se aprinse fără veste și Alexandra intră în bucătărie. Muzica amuți. Somnoroasă, bău un pahar cu apă și apoi dădu să se întoarcă spre ușă. Cu un tresărit ușor, privi dulapul și, căscând ochii adormiți de mirare, întrebă:
- Iar am uitat să fac ordine în dulap?


PS - Ți-am promis poveste, poveste ți-am scris :)

postare cu bătăi... de cap

la rugămintea colegului meu V., aduc la cunoștința dvs. următoarele:
- când eram mică, mă băteam cu sorămea. până ne învinețeam;
- vărul meu A. mă învinețea cel mai tare. acum e campion mondial și european la box;
- luam caftoiu' cel mai mare, fiind cea mai mare dintre frați/verișori. mi-amintesc că dacă venea tata și ne dădea câte una, în drum spre ieșire își amintea el ceva numai de el știut, se întorcea și-mi mai aplica mie una. se presupune că ar fi trebuit să înțeleg mai ușor așa;
- în generală am fost confundată și-am luat iar bătaie. aparent căutau pe una mică, neagră și cu părul lung. și m-au nimerit pe mine;
- ei acum vine partea 'a frumoasă: într-a unșpea l-am bătut pe unul de se lua mereu de mine. mă rog, mai mult i-am murdărit pantalonii, dar still counts;
- singura oară când mi-a fost teamă de bătaie a fost când s-a supărat bunicul pe mine și a luat cureaua din cui. nu m-a bătut, că a zis că poate înțeleg de vorbă bună și mă cumințesc. apoi am să cresc mare, am să termin școala și-am să merg la facultate. și-a avut dreptate.
să mai zică vreunul că sunt emo și n-am postări cu bătăi!

Ninge, iubitule, ninge...

Ninge, iubitule, ninge... ninge peste mine, peste străzi, peste oraș... ninge, și eu mă pierd în dansul fulgilor mari și grei, ce mă apasă. cristale reci de gheață îmi intră în ochi, îmi sărută respirația albă și-mi zgârie sufletul în căderea lor. ninge atât de sălbatic și crud, că uiți unde ești, uiți unde e acasă, te pierzi în lumina galbenă a felinarelor, lumină bolnavă și candidă ce împresoară aleile cu raze aurii și calde. ninge amarnic, ninge cu lacrimile mele înghețate, ninge în sufletul meu și sufletul meu ninge peste tine. ning în conștiința mea încă vie cuvinte sfinte și păgâne, într-un viscol de sentimente ce-mi străpung tâmplele și plămânii.
Așa sunt oamenii, iubitule, se lasă ademeniți de valsul florilor de gheață. prinși în ninsoare, fulgii le intră în ochi, iar ei nu mai pot vedea adevărul, nu mai pot recunoaște chipurile dragi. cristalele reci le sărută buzele, iar gura le devine aspră și amară, izvor de pelin... oamenii își dezvăluie inimile, iar pumnalul rece al iernii le rănesc până ce risipesc toată frumusețea lor, până ce storc și ultima zvâcnire de iubire... Așa sunt oamenii, iubitule...
Ninge, iubitule, ninge. ninge cu vorbele tale. ninge cu gândurile mele. ninge de-am ajuns un om de zăpadă, singur, trist și pierdut. ninge, iubitule, ninge, așa că lasă-ți ochii să se odihnească închiși lângă ai mei și buzele mele să-ți sărute buzele. iar dacă brațele tale mă vor învălui într-o îmbrățișare caldă, și ochii, și buzele, și inimile noastre se vor adăposti una pe alta de ninsoare...
Ninge, iubitule, ninge, și nu-i țipenie de om pe stradă, doar o țigară aprinsă și-o mână înnăsprită de ger. Ninge, iar eu nu știu cine ești, nu-ți știu chipul și nici strălucirea din ochi... știu doar că în noaptea asta ninge pentru noi. doar pentru noi.
Ninge, iubitule, ninge, viscolul își cheamă mireasa la altar, doar cerul să le fie lăcaș sfânt...
Ninge, iubitule, ninge... ninge timpul peste noi cu flori de tei, iar fiecare secundă este un nesfârșit izvor de risipire. ninge, iubitule, ningem amândoi...

I bet she'll never know

I bet she still kisses you good night every Saturday.
I bet she still hopes you'll caress her when she's sad.
I bet you still make her cry.
I bet you still go in the middle of the night to make up to her.
I bet she never feels the different smell of your skin, or the different taste of your tongue.
I bet you still kill her a little every moment.
it's the first time I want to lose a bet I made from my own will.


I bet she'll never know about the small crime we take blame for.

inainte sa adormi

O vanataie, o zgarietura, o unghie rupta, o taietura, o urma de foc inrosit, o lovitura, un pumn, o rana, un dinte spart, o lacrima, ochii-ti sunt rosii si umflati, corpul te doare, creierul iti vajaie, simti ca te prelingi din tine si te ascunzi. dar e ceva in calea ta, ceva ce-ti taie respiratia fragila si usoara. ti se topeste si ultima farama de speranta si iti duci mainile indurerate la tamplele pulsandu-ti de o furie seaca, ti le treci prin par si parca lumea se invarte, strazile se amesteca, nu stii unde esti, te impiedici in graba ta sa regasesti drumul spre casa. transpiratia iti curge siroaie pe sira spinarii si tricoul ti se lipeste de piele. auzi un caine latrand si-un miros greu iti invadeaza narile, incepi sa tremuri de frig si frica, ploaia iti patrunde fiecare particica a corpului, intunericul te inghite si tu te lasi inghitit de falcile lui negre...
pentru o clipa nu stii unde esti, tresari si-ti dai seama ca ai avut un cosmar, ca esti ud de sudoare si buzele iti sunt reci si sarate. intinzi mana si prinzi cu degetele crispate un miraj parfumat care s-a volatilizat in aer. scarsnesti din dinti si-ti musti buzele, iar disperarea ti se aduna in suflet, caci cosmarul nu s-a sfarsit. te chircesti sub patura si te lasi in voia lacrimilor pe care le urasti atat de mult...
adormi asa, obosit de agonie si scaldat in sare. si ultimul tau gand inainte sa adormi e ca eu nu mai sunt acolo, langa tine...

Nirvana - Something in the way
Asculta mai multe audio diverse