Kings of Leon - Closer
Asculta mai multe audio rock
Era doar un copil, unul trist și nesigur. Unul care vedea în spatele fiecărei uși întredeschise un pericol îngrozitor, materializându-se în niște ochi negri, sclipitori. Ochi pe care îi vedea în fiecare coșmar, în întunericul fiecărei străzi și a fiecărei clădiri, dar mai ales, în holul din apartamentul în care locuia cu părinții săi. De fiecare dată când trebuia să se ducă la baie în puterea nopții, îi vedea. Erau ascunși după ușa din baie, după ușa din bucătărie, se vedeau strălucind de după vizorul ușii de la intrare și prin gaura cheii fiecărei camere întunecate.
Iar ziua se materializau într-un om-monstru care pândea de fiecare dată de după ușa din bucătărie. I-a spus surorii ei și nu a crezut-o. În fiecare seară, pândea să apară. Și exact atunci când renunța să aștepte, apărea ca din aer.
An după an, zi după zi, copilul trist și nesigur s-a luptat cu imaginea ochilor negrii și lucioși care îl priveau de după fereastră, din dulap și din șifonier. Cu timpul, ochii apăreau din ce în ce mai rar, din ce în ce mai șterși, din ce în ce mai ușor de ignorat. Atât de ușor de ignorat au devenit, încât copilul a crezut că au dispărut.
Dar ei au pândit mereu dintr-un colțișor al camerei în care lumina nu pătrundea niciodată. Au așteptat zile și nopți, ani întregi, și au devenit din ce în ce mai hidoși, mai furioși și mai vicleni cu fiecare clipă care trecea.
Au așteptat acea noapte în care toate scările scârțâiau și fiecare obiect trosnea într-o liniște mormântală, străină, deplină. S-au trezit în pașii care se auzeau târșâindu-se pe holul întunecat, s-au ascuns în toate ungherele și au pândit cu o răbdare morbidă, o răbdare pe care doar un animal înfometat o are atunci când își vânează prada... și-a măsurat pașii, și-a calibrat respirația, și-a încordat tot corpul lui negru și groaznic și...
totul s-a derulat rapid, într-o spirală întunecată care îți taie suflul și îți face creierii să explodeze. cursa a fost scurtă, copilul s-a agățat de tot ce a putut și s-a luptat cu toată forța de care era capabil, până când groaza a pus stăpânire pe el și orice strigăt care se chinuia să îi străpungă pieptul a devenit dureros și mut.
A închis ochii să nu mai vadă teroarea, să nu o mai simtă aproape, s-a lăsat târât și a renunțat să se mai zbată din strânsoare.
Pentru o clipă a crezut că a avut un coșmar.
Era amețit și își simțea stomacul pulsând. Îi era greață și totul se învârtea în jurul lui. Copilul acela sunt eu.
Și-atunci mi-am zis: "Hai în pat, frică. Dormi cu mine diseară!"
Iar frica i-a zâmbit pentru prima dată în 24 de ani.
M-am hotărât să scriu o poveste despre Bau Bau.
Se afișează postările cu eticheta MAȘINA DE TOCAT VISE DE CATIFEA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta MAȘINA DE TOCAT VISE DE CATIFEA. Afișați toate postările
duminică, 28 octombrie 2012
miercuri, 23 noiembrie 2011
Când e liniște.
Kenny G - Forever In Love
Asculta mai multe audio jazz
Când e liniște poți să auzi cum îmi picură sufletul ușor într-al tău, să numeri picăturile și-apoi să uiți că ești tu. Când e liniște bătăile inimilor noastre sunt atât de puternice, că putem compune cântece, pe care să dansăm până obosim. Și respirația ne este sacadată, iar chipurile ne strălucesc de sudoare și fericire. Și palmele ne sunt la fel de umede ca și ochii, și toată căldura emanată poată să topească greșelile, durerile, clipele de singurătate, de disperare și delir. E de ajuns să fie liniște. Să privim atenți unii la alții și să ne vedem prin noi înșine, să ne adunăm tot cugetul într-un singur punct, în care să punem toată iubirea, toată ura și toată ființa de care suntem capabili. Și-atunci o să devenim infiniți, o să spargem universul în bucățele mici de zahăr candel, pe care să le punem în ceai și cafeaua rece de la serviciu.
Când e liniște pot să aud sunetul unor buze care tac, dar al căror sărut poate umple pagini și pagini de scris ordonat, ușor aplecat la dreapta... De-ar ști oamenii ce frumos e când e liniște, când poți să auzi o pasăre care trece în zbor la sute de metri depărtare de tine, să simți izvoarele curgând odată cu tine, din tine și prin tine... să auzi o frunză cum cade, un strigăt mut ce se pierde în apusul zilelor de vară.
Când e liniște cărțile devin amante duioase care îți mângâie tâmplele. Și te primesc în brațele lor foșnitoare, brațe aspre de mamă. Când e liniște pernele miros toate a flori de portocal, iar liniștea le pune pe toate la culcare în note de jazz care se preling pe geamul aburit. Și plouă, plouă, încet și mohorât, dar tu n-auzi, căci te afunzi cu totul în liniștea din tine, în acel moment static și dulce, rotund și gustos ca un fruct copt în miez de vară. Când e liniște, pielea ta devine tot mai moale și mai largă, de parcă porți puloverul cel lălâu, tricotat de bunica acum câțiva ani. Și mă primești lângă tine, aproape, atât de aproape că îți simt respirația caldă prin păr. E liniște, mi-e dor de mama, de sora mea, de Papi, de tot ce mi-e drag pe pământ. Mi-e dor și de tine, dar e atât de liniște că ceaiul de tei stă cuminte în cutii colorate, într-un dulap vechi și ponosit...
Când e liniște n-aș mai vrea nimic, decât o pipă și-un halat de catifea, să mă fac borfaș peste patul meu cel mic și acvariul cu cei 5 pești care de fapt nu-mi aparțin.
Când e liniște, te rog să rupi o fărâmă din mine, s-o pui la păstrare. Nu se știe, dragule, când va mai la fel Dunărea sălbatică și învolburată din mine. Toate grijile se îneacă acum ușor în mici vârtejuri, iar mintea se decantează, lăsându-mi ochii să vadă drept și curat. Dar e atât de liniște, că îi închid și visez la un vârf de munte sau la o barcă plutind pe ape...
Și e atât de liniște că te aud cum îți stingi lumina și te strecori între pături, deși ești departe. Aud cum îți clipesc ochii și cum aripile unui gând lovesc ușor aerul dintre noi. Îl prind între degete și îi șoptesc ușor să-ți vegheze somnul.
Asculta mai multe audio jazz
Când e liniște poți să auzi cum îmi picură sufletul ușor într-al tău, să numeri picăturile și-apoi să uiți că ești tu. Când e liniște bătăile inimilor noastre sunt atât de puternice, că putem compune cântece, pe care să dansăm până obosim. Și respirația ne este sacadată, iar chipurile ne strălucesc de sudoare și fericire. Și palmele ne sunt la fel de umede ca și ochii, și toată căldura emanată poată să topească greșelile, durerile, clipele de singurătate, de disperare și delir. E de ajuns să fie liniște. Să privim atenți unii la alții și să ne vedem prin noi înșine, să ne adunăm tot cugetul într-un singur punct, în care să punem toată iubirea, toată ura și toată ființa de care suntem capabili. Și-atunci o să devenim infiniți, o să spargem universul în bucățele mici de zahăr candel, pe care să le punem în ceai și cafeaua rece de la serviciu.
Când e liniște pot să aud sunetul unor buze care tac, dar al căror sărut poate umple pagini și pagini de scris ordonat, ușor aplecat la dreapta... De-ar ști oamenii ce frumos e când e liniște, când poți să auzi o pasăre care trece în zbor la sute de metri depărtare de tine, să simți izvoarele curgând odată cu tine, din tine și prin tine... să auzi o frunză cum cade, un strigăt mut ce se pierde în apusul zilelor de vară.
Când e liniște cărțile devin amante duioase care îți mângâie tâmplele. Și te primesc în brațele lor foșnitoare, brațe aspre de mamă. Când e liniște pernele miros toate a flori de portocal, iar liniștea le pune pe toate la culcare în note de jazz care se preling pe geamul aburit. Și plouă, plouă, încet și mohorât, dar tu n-auzi, căci te afunzi cu totul în liniștea din tine, în acel moment static și dulce, rotund și gustos ca un fruct copt în miez de vară. Când e liniște, pielea ta devine tot mai moale și mai largă, de parcă porți puloverul cel lălâu, tricotat de bunica acum câțiva ani. Și mă primești lângă tine, aproape, atât de aproape că îți simt respirația caldă prin păr. E liniște, mi-e dor de mama, de sora mea, de Papi, de tot ce mi-e drag pe pământ. Mi-e dor și de tine, dar e atât de liniște că ceaiul de tei stă cuminte în cutii colorate, într-un dulap vechi și ponosit...
Când e liniște n-aș mai vrea nimic, decât o pipă și-un halat de catifea, să mă fac borfaș peste patul meu cel mic și acvariul cu cei 5 pești care de fapt nu-mi aparțin.
Când e liniște, te rog să rupi o fărâmă din mine, s-o pui la păstrare. Nu se știe, dragule, când va mai la fel Dunărea sălbatică și învolburată din mine. Toate grijile se îneacă acum ușor în mici vârtejuri, iar mintea se decantează, lăsându-mi ochii să vadă drept și curat. Dar e atât de liniște, că îi închid și visez la un vârf de munte sau la o barcă plutind pe ape...
Și e atât de liniște că te aud cum îți stingi lumina și te strecori între pături, deși ești departe. Aud cum îți clipesc ochii și cum aripile unui gând lovesc ușor aerul dintre noi. Îl prind între degete și îi șoptesc ușor să-ți vegheze somnul.
marți, 2 august 2011
I think the saddest thing is...
to be in a constant waiting for the love of your life to turn around the corner.
to try to find it in everyone that your eyes meet
to seek it in every second, in every night, in every dream that might caress your soul.
to never be recognized
to never be rewarded for all the times you tried
to never see that glimpse, that little sparkle of tenderness in the eyes you dive in, with all your heart, forgetting all your senses, revealing every inch of you, all your losses, all your victories, all you have, all you want to give...
to always wake up from that sweet dream.
to think that, even though you search, you seek, you try and you try to meet the paths of love, it never crosses your road.
EXTREME - MORE THAN WORDS
Asculta mai multe audio blues
to try to find it in everyone that your eyes meet
to seek it in every second, in every night, in every dream that might caress your soul.
to never be recognized
to never be rewarded for all the times you tried
to never see that glimpse, that little sparkle of tenderness in the eyes you dive in, with all your heart, forgetting all your senses, revealing every inch of you, all your losses, all your victories, all you have, all you want to give...
to always wake up from that sweet dream.
to think that, even though you search, you seek, you try and you try to meet the paths of love, it never crosses your road.
EXTREME - MORE THAN WORDS
Asculta mai multe audio blues
marți, 17 mai 2011
În Țara Șosetelor Desperecheate - final
partea I
partea a II-a
partea a III-a
La ivirea zorilor, ceasul în formă de șarpe cu șapte capete nici nu apucă să sune, că Făt-Frumos era în picioare. Își luă la revedere de la Ileana și Zmeu, mulțumi pentru merindele pregătite și, voios ca dimineața ce-l înconjura, încălecă și vitezoman înrăit, o luă la galop înspre Împărăție. Drumul ducea prin numeroase hățișuri, păduri și poduri, iar Făt-Frumos nu avea o memorie prea bună, așa că încurcă potecile și curând se pierdu într-o pădure.
Cu cât se străduia mai tare să iasă spre luminiș, nu dădea decât peste aceeași fântână. Cam a treia oară când trecu pe acolo, se hotărî să coboare și să bea apă dulce și răcoroasă, când numai ce auzi două glasuri. Se ascunse după un tufiș și ascultă. Erau Harap-Alb și Spânul. Harap-Alb, știți și voi, a coborât să ia apă din fântână și a rămas așa prizonierul Spânului, care atunci l-a făcut să jure că va deveni sluga lui.
- Ah, te-am prins! Strigă Făt-Frumos, atât de tare că Spânul tresări și nu apucă să reacționeze când îl văzu venind, furios nevoie-mare.
Făt-Frumos îl eliberă astfel pe Harap-Alb și-l aranjă pe Spân, de se lecui să mai facă glume proaste și să mai întindă curse altora.
-Mulțumesc, Făt-Frumos, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Sunt liber și scăpat de pacostea asta de Spân, așa că îmi pot continua călătoria.
Din păcate, Făt-Frumos nu putu să afle de la acesta care ar fi drumul corect spre Împărăție așa că, puțin dezamăgit, se așeză pe bolovanul unde îl lăsase legat-fedeleș pe Spân. Cu ochi înlăcrimați, Spânul spuse:
- Dacă îmi redai libetatea, am să-ți arăt drumul eu, Făt-Frumos!
Făt-Frumos se scărpină în cap. Era mare pișicher Spânul ăsta, dar se știa că era cel mai bun ghid din câți existaseră în Țara Poveștilor.
Zis și făcut. Cu inima îndoită, Făt-Frumos tăie legăturile Spânului și porni cu acesta pe drumul prăfos și liniștit al pădurii. Din când în când, câte o pasăre sau un animal sălbatic foșnea frunzele, dar în rest, era mare plictiseală pe meleagurile astea. Făt-Frumos se delectă jucând Fazan cu Spânul, și curând căpătă încredere în acesta, iar Spânul îi arătă o prietenie curată și devotată. Deși trecură zile din minunata lor călătorie, drumurile deveneau din ce în ce mai încâlcite, de parcă cineva le amesteca peste noapte și le azvârlea pe pământ alandala și aiurea-n tramvai.
- Vai, vai, vai, dar e din ce în ce mai rău! Se plângea Făt-Frumos. În ritmul ăsta n-am să mai ajung acasă și n-am s-o mai văd pe Fericica niciodată!
- Nu dispera, prietene drag. Găsim noi o soluție, zise Spânul, în timp ce-și scărpina chelia lucioasă. Dacă nu mă înșel, s-ar putea să știu cine este făptașul acestei fapte mârșave!
Făt-Frumos făcu ochii cât cepele. La ce se referea oare zănatecul ăsta de Spân?
Dar în timp ce el alerga ca un apucat în stânga și în dreapta, Spânul stătea și pândea, răbdător și tăcut. Din ce în ce mai iritat de atitudinea lui, Făt-Frumos nu mai rezistă și îl întrebă:
- Amice, ce tot urmărești, că mă scoți din pepeni!
- Shhh... Nu auzi?
Într-adevăr, dacă ascultai atent, se auzea un fâșâit, acompaniat de niște zgomote ce semănau cu niște pași. Luând urma acestor zgomote, Făt Frumos descoperi o magaoaie de om, înalt cât zece case, care trăgea de o bucată de pământ în sus, o scutura și apoi o punea la loc invers, zăpăcind intersecțiile și semnele de circulație. Întrebându-se de unde mai apăruse și ciudățenia asta, Făt-Frumos aproape fu lovit de o stâncă zgâlțâită de uriaș.
- Aloooo, ajunge, îmi fuge pământul de sub picioare!
Uriașul făcu niște ochi mari și se întoarse spre Făt-Frumos. Un zâmbet îi înflori pe fața imensă, dând la vedere niște dinți mari cât lopețile.
- Cine ești? Întrebă Făt-Frumos, însuflețit de zâmbetul prietenos al uriașului.
- Mă numesc Uriașul Încurcărel. Mă bucur să te cunosc, Făt-Frumos. Am auzit multe despre tine. Când eram mic, dacă am fost vreodată mic, aveam un poster cu tine.
Făt-Frumos zâmbi și el.
- De ce amesteci drumurile?
- Mă cam plictisesc în pădurea asta. Vezi tu, și eu sunt pierdut ca și voi, numai că m-am plictisit de moarte. Am periat toți brazii din pădure, am măturat toate frunzele și-am curățat toate lacurile. Acum făceam niște redecorări și mă gândeam că poate ar fi frumos să plantez și niște flori...
Făt-Frumos și Spânul izbucniră în râs. Auzi, cine-a mai pomenit de un uriaș care să redecoreze pădurea și să planteze floricele?
Dar amărăciunea din ochii uriașului îi făcu să amuțească pe loc.
- Hai, nu mai fii trist. Dacă vrei, putem merge împreună, trebuie să existe o ieșire din hățișul ăsta...
Înveselit de ideea unei tovărășii a celor doi, uriașul începu să țopăie, în timp ce pământul se cutremura și copacii dansau. Cu greu au reușit Făt-Frumos și Spânul să-l facă să se calmeze. Toată zgâlțâiala aia le dădu amețeli și rău de pământ, căci rău de mare e prea mult spus, dată fiind situația.
Astfel, cei trei eroi porniră la drum prin pădurea misterioasă, iar Uriașul Încurcărel se arătă de mare ajutor, putând să-i ridice pe unul dintre cei doi deasupra pădurii și să vadă astfel mai bine înaintea lor. În rest, era un zăpăcit fără pereche, uitând uneori că prietenii lui mergeau mai greu decât el și luând-o mult în față. De câteva ori chiar se pierdu de ei și cei doi fură nevoiți să lase căutarea ieșirii din pădure și să-l strige pe uriaș.
Când reușiră să iasă din pădure și văzură zidurile Împărăției în depărtare, începură să chiuie și să danseze de fericire. Exact în acel moment, ceva îl lovi pe Făt-Frumos și-l dărâmă de pe cal.
- Pentru numele lui Dumnezeu, cine e mocofanul care nu dă prioritate?
- Hei, prințișor, nu vezi că ești pe pista de antranament a Supereroilor?
- Supereroi... Supermitocani, poate, bodogăni Făt-Frumos.
- Poftim? zbieră celălalt. Da, da, eu sunt Superman, eroul copiilor. Și zău că aș vrea să mă antrenez liniștit, așa că fii bun și plimbă-ți mârțoaga în altă parte!
Ce jignire! Făt-Frumos se făcu roșu ca para focului de mânie, pe urechile încinse îi ieșeau vălătuci de fum, iar frumoșii lui ochi ieșiră din orbite ca și când se înecase cu o cantitate considerabilă de balegă de dragon.
- Hei, lăudărosule, pariez că acest cal poate să mă ducă mai repede decât îți poți tu târâi fundul după tine! Mișto ciorapi, apropos!
- Ha! Ha! Ha! Râse Superman, un pic surprins. Ei bine, accept pariul, abia mă mai antrenez și eu! Hai, prințișor, încearcă să mă prinzi, mai zise el și, nici una, nici două, plonjă spre oraș cu viteza luminii.
Fără să-și piardă curajul, Făt-Frumos dădu pinteni calului.
- Bine, de acord, zise el, hai atunci după Superenervantul ăsta! Diiii!
Calul porni în galop. În tot acest timp, Superman zbură deasupra Împărăției. Copiii strigau pe la ferestre:
- Superman! Chiar tu ești?
- Da, micuților, dar, din păcate, azi nu am timp de autografe și poze, mă urmărește un prințișor călare pe o mârțoagă...
Dar nimeni nu-l mai asculta. Recunoscându-l pe cârmuitorul lor drag, toți oamenii erau fascinați de goana lui Făt-Frumos. Rânjind cu gura până la urechi, acesta era mândru nevoie mare... Cât despre Superman, și-a dat și el seama cu cine avea de-a face... În timp ce se gândea așa, și, drept să vă spun, nu prea era un mare gânditor, se trezi cu Făt-Frumos năvălind cu calul peste el. Se dădură de-a rostogolul cale de câteva poște și aterizară chiar în fața palatului. Amuzați de cursa asta nebună, cei doi începură să râdă de pozna lor și se ajutară reciproc se se ridice din pământ.
Dar nici n-apucară să facă schimb de numere de telefon, că Făt-Frumos se trezi prins într-o îmbrățișare de urs. Era Fericica. Și era fericită să-l vadă, căci râdea și-l săruta, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii trandafirii.
- Draga mea, ce mă bucur să te văd. Și, ca-n toate basmele, o ceru de soție.
Urmă apoi o nuntă... de șapte zile și șapte nopți, dar am aflat zilele trecute că e doar un zvon. Încă se mai petrece la ei în Împărăție.
Așa au rămas fericiți până la adânci bătrâneți Făt-Frumos și Fericica cea din Țara Șosetelor Desperecheate. Superman a rămas și el câteva zile, după care s-a dus să filmeze un film despre el însuși pe Broadway. Cât despre Spân, am citit într-o revistă că și-a lăsat plete și a devenit solist într-o trupă rock, în timp ce Uriașul Încurcărel a devenit un mare specialist în design exterior.
Și-am încălecat pe-o șa,
Și v-am spus poveste-așa.
Și-am încălecat pe-o căpșună,
și v-am spus o mare minciună :)
partea a II-a
partea a III-a
La ivirea zorilor, ceasul în formă de șarpe cu șapte capete nici nu apucă să sune, că Făt-Frumos era în picioare. Își luă la revedere de la Ileana și Zmeu, mulțumi pentru merindele pregătite și, voios ca dimineața ce-l înconjura, încălecă și vitezoman înrăit, o luă la galop înspre Împărăție. Drumul ducea prin numeroase hățișuri, păduri și poduri, iar Făt-Frumos nu avea o memorie prea bună, așa că încurcă potecile și curând se pierdu într-o pădure.
Cu cât se străduia mai tare să iasă spre luminiș, nu dădea decât peste aceeași fântână. Cam a treia oară când trecu pe acolo, se hotărî să coboare și să bea apă dulce și răcoroasă, când numai ce auzi două glasuri. Se ascunse după un tufiș și ascultă. Erau Harap-Alb și Spânul. Harap-Alb, știți și voi, a coborât să ia apă din fântână și a rămas așa prizonierul Spânului, care atunci l-a făcut să jure că va deveni sluga lui.
- Ah, te-am prins! Strigă Făt-Frumos, atât de tare că Spânul tresări și nu apucă să reacționeze când îl văzu venind, furios nevoie-mare.
Făt-Frumos îl eliberă astfel pe Harap-Alb și-l aranjă pe Spân, de se lecui să mai facă glume proaste și să mai întindă curse altora.
-Mulțumesc, Făt-Frumos, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Sunt liber și scăpat de pacostea asta de Spân, așa că îmi pot continua călătoria.
Din păcate, Făt-Frumos nu putu să afle de la acesta care ar fi drumul corect spre Împărăție așa că, puțin dezamăgit, se așeză pe bolovanul unde îl lăsase legat-fedeleș pe Spân. Cu ochi înlăcrimați, Spânul spuse:
- Dacă îmi redai libetatea, am să-ți arăt drumul eu, Făt-Frumos!
Făt-Frumos se scărpină în cap. Era mare pișicher Spânul ăsta, dar se știa că era cel mai bun ghid din câți existaseră în Țara Poveștilor.
Zis și făcut. Cu inima îndoită, Făt-Frumos tăie legăturile Spânului și porni cu acesta pe drumul prăfos și liniștit al pădurii. Din când în când, câte o pasăre sau un animal sălbatic foșnea frunzele, dar în rest, era mare plictiseală pe meleagurile astea. Făt-Frumos se delectă jucând Fazan cu Spânul, și curând căpătă încredere în acesta, iar Spânul îi arătă o prietenie curată și devotată. Deși trecură zile din minunata lor călătorie, drumurile deveneau din ce în ce mai încâlcite, de parcă cineva le amesteca peste noapte și le azvârlea pe pământ alandala și aiurea-n tramvai.
- Vai, vai, vai, dar e din ce în ce mai rău! Se plângea Făt-Frumos. În ritmul ăsta n-am să mai ajung acasă și n-am s-o mai văd pe Fericica niciodată!
- Nu dispera, prietene drag. Găsim noi o soluție, zise Spânul, în timp ce-și scărpina chelia lucioasă. Dacă nu mă înșel, s-ar putea să știu cine este făptașul acestei fapte mârșave!
Făt-Frumos făcu ochii cât cepele. La ce se referea oare zănatecul ăsta de Spân?
Dar în timp ce el alerga ca un apucat în stânga și în dreapta, Spânul stătea și pândea, răbdător și tăcut. Din ce în ce mai iritat de atitudinea lui, Făt-Frumos nu mai rezistă și îl întrebă:
- Amice, ce tot urmărești, că mă scoți din pepeni!
- Shhh... Nu auzi?
Într-adevăr, dacă ascultai atent, se auzea un fâșâit, acompaniat de niște zgomote ce semănau cu niște pași. Luând urma acestor zgomote, Făt Frumos descoperi o magaoaie de om, înalt cât zece case, care trăgea de o bucată de pământ în sus, o scutura și apoi o punea la loc invers, zăpăcind intersecțiile și semnele de circulație. Întrebându-se de unde mai apăruse și ciudățenia asta, Făt-Frumos aproape fu lovit de o stâncă zgâlțâită de uriaș.
- Aloooo, ajunge, îmi fuge pământul de sub picioare!
Uriașul făcu niște ochi mari și se întoarse spre Făt-Frumos. Un zâmbet îi înflori pe fața imensă, dând la vedere niște dinți mari cât lopețile.
- Cine ești? Întrebă Făt-Frumos, însuflețit de zâmbetul prietenos al uriașului.
- Mă numesc Uriașul Încurcărel. Mă bucur să te cunosc, Făt-Frumos. Am auzit multe despre tine. Când eram mic, dacă am fost vreodată mic, aveam un poster cu tine.
Făt-Frumos zâmbi și el.
- De ce amesteci drumurile?
- Mă cam plictisesc în pădurea asta. Vezi tu, și eu sunt pierdut ca și voi, numai că m-am plictisit de moarte. Am periat toți brazii din pădure, am măturat toate frunzele și-am curățat toate lacurile. Acum făceam niște redecorări și mă gândeam că poate ar fi frumos să plantez și niște flori...
Făt-Frumos și Spânul izbucniră în râs. Auzi, cine-a mai pomenit de un uriaș care să redecoreze pădurea și să planteze floricele?
Dar amărăciunea din ochii uriașului îi făcu să amuțească pe loc.
- Hai, nu mai fii trist. Dacă vrei, putem merge împreună, trebuie să existe o ieșire din hățișul ăsta...
Înveselit de ideea unei tovărășii a celor doi, uriașul începu să țopăie, în timp ce pământul se cutremura și copacii dansau. Cu greu au reușit Făt-Frumos și Spânul să-l facă să se calmeze. Toată zgâlțâiala aia le dădu amețeli și rău de pământ, căci rău de mare e prea mult spus, dată fiind situația.
Astfel, cei trei eroi porniră la drum prin pădurea misterioasă, iar Uriașul Încurcărel se arătă de mare ajutor, putând să-i ridice pe unul dintre cei doi deasupra pădurii și să vadă astfel mai bine înaintea lor. În rest, era un zăpăcit fără pereche, uitând uneori că prietenii lui mergeau mai greu decât el și luând-o mult în față. De câteva ori chiar se pierdu de ei și cei doi fură nevoiți să lase căutarea ieșirii din pădure și să-l strige pe uriaș.
Când reușiră să iasă din pădure și văzură zidurile Împărăției în depărtare, începură să chiuie și să danseze de fericire. Exact în acel moment, ceva îl lovi pe Făt-Frumos și-l dărâmă de pe cal.
- Pentru numele lui Dumnezeu, cine e mocofanul care nu dă prioritate?
- Hei, prințișor, nu vezi că ești pe pista de antranament a Supereroilor?
- Supereroi... Supermitocani, poate, bodogăni Făt-Frumos.
- Poftim? zbieră celălalt. Da, da, eu sunt Superman, eroul copiilor. Și zău că aș vrea să mă antrenez liniștit, așa că fii bun și plimbă-ți mârțoaga în altă parte!
Ce jignire! Făt-Frumos se făcu roșu ca para focului de mânie, pe urechile încinse îi ieșeau vălătuci de fum, iar frumoșii lui ochi ieșiră din orbite ca și când se înecase cu o cantitate considerabilă de balegă de dragon.
- Hei, lăudărosule, pariez că acest cal poate să mă ducă mai repede decât îți poți tu târâi fundul după tine! Mișto ciorapi, apropos!
- Ha! Ha! Ha! Râse Superman, un pic surprins. Ei bine, accept pariul, abia mă mai antrenez și eu! Hai, prințișor, încearcă să mă prinzi, mai zise el și, nici una, nici două, plonjă spre oraș cu viteza luminii.
Fără să-și piardă curajul, Făt-Frumos dădu pinteni calului.
- Bine, de acord, zise el, hai atunci după Superenervantul ăsta! Diiii!
Calul porni în galop. În tot acest timp, Superman zbură deasupra Împărăției. Copiii strigau pe la ferestre:
- Superman! Chiar tu ești?
- Da, micuților, dar, din păcate, azi nu am timp de autografe și poze, mă urmărește un prințișor călare pe o mârțoagă...
Dar nimeni nu-l mai asculta. Recunoscându-l pe cârmuitorul lor drag, toți oamenii erau fascinați de goana lui Făt-Frumos. Rânjind cu gura până la urechi, acesta era mândru nevoie mare... Cât despre Superman, și-a dat și el seama cu cine avea de-a face... În timp ce se gândea așa, și, drept să vă spun, nu prea era un mare gânditor, se trezi cu Făt-Frumos năvălind cu calul peste el. Se dădură de-a rostogolul cale de câteva poște și aterizară chiar în fața palatului. Amuzați de cursa asta nebună, cei doi începură să râdă de pozna lor și se ajutară reciproc se se ridice din pământ.
Dar nici n-apucară să facă schimb de numere de telefon, că Făt-Frumos se trezi prins într-o îmbrățișare de urs. Era Fericica. Și era fericită să-l vadă, căci râdea și-l săruta, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii trandafirii.
- Draga mea, ce mă bucur să te văd. Și, ca-n toate basmele, o ceru de soție.
Urmă apoi o nuntă... de șapte zile și șapte nopți, dar am aflat zilele trecute că e doar un zvon. Încă se mai petrece la ei în Împărăție.
Așa au rămas fericiți până la adânci bătrâneți Făt-Frumos și Fericica cea din Țara Șosetelor Desperecheate. Superman a rămas și el câteva zile, după care s-a dus să filmeze un film despre el însuși pe Broadway. Cât despre Spân, am citit într-o revistă că și-a lăsat plete și a devenit solist într-o trupă rock, în timp ce Uriașul Încurcărel a devenit un mare specialist în design exterior.
Și-am încălecat pe-o șa,
Și v-am spus poveste-așa.
Și-am încălecat pe-o căpșună,
și v-am spus o mare minciună :)
joi, 5 mai 2011
mi-am amintit de copilărie
și de-un film pe care vreau să-l revăd: ''The Red Balloon'' de Albert Lamorisse (1956),
joi, 28 aprilie 2011
Palindrom defect
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul. Am încercat o postare despre tura din Trascău, din 8-10 aprilie, dar s-a pierdut undeva între evenimentele ce-au urmat. Adică ziua mea de naștere și Paștele. Nu mai spun că am niște prieteni minunați, niște părinți minunați și-o viață minunată. Sunt o femeie bogată ce se bucură de tot ce-i al ei și-un copil cu ochi inocenți în care se răsfrâng chipurile celor dragi, toate luminate de un zâmbet.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...
PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...
PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...
vineri, 28 ianuarie 2011
iubesc tăcerile
- trebuia să știu că o să mă dezamăgești iar! mi-e silă de mine, nu-mi învăț deloc lecția, parcă îmi place să mă lași baltă mereu! trebuia să știu...
- trebuia să știi că o să vreau mereu să mă întorc!
m-am întors cu un tresărit spre tine. ți-am întâlnit ochii reci și strălucitori, zâmbetul malițios, și stomacul mi-a tresărit într-un mod dureros. am deschis gura, dar gâtul îmi era uscat și teama m-a paralizat, lăsând să-mi înghețe pe buze ceea ce acum pot să spun fără niciun ocol:
- poate n-am să mai vreau să te primesc.
Sheryl Crow - If It Makes You Happy
Asculta mai multe audio rock
- trebuia să știi că o să vreau mereu să mă întorc!
m-am întors cu un tresărit spre tine. ți-am întâlnit ochii reci și strălucitori, zâmbetul malițios, și stomacul mi-a tresărit într-un mod dureros. am deschis gura, dar gâtul îmi era uscat și teama m-a paralizat, lăsând să-mi înghețe pe buze ceea ce acum pot să spun fără niciun ocol:
- poate n-am să mai vreau să te primesc.
Sheryl Crow - If It Makes You Happy
Asculta mai multe audio rock
marți, 11 ianuarie 2011
Petrecere în dulapul cu ceai
- Alo, gălăgia! cineva încearcă să doarmă aici! gemu cutia de ceai de tei. O ceșcuță deranjă pe toată lumea pentru a-și face loc să coboare de pe raft...
- Gomennasai, gomennasai, mă grăbesc foarte tare, ceainicul și celelalte cești și căni dau o petrecere la parter! Mă așteaptă acolo toți!
Ceșcuța se alătură celorlalte porțelanuri care deja făceau o hărmălaie de nedescris. Peste tot numai clinchet, numai ciocneli, chiar una din cănile mai vechi, care purta un desen cu Insula Corfu, începu să cânte de zor până ajunseră pe raftul de jos... Ce adunare! Cutiile de ceai dansau și se îmbrățișau, borcanul cu miere cânta la contrabas, în timp ce sticluța cu rom și esența de vanilie zdrăngăneau la o chitară elecrică. Era acolo și o linguriță de argint, care cânta cu o voce suavă și fermecătoare de mai mare îți era dragul s-o asculți. Ceainicul, comandantul operațiunilor, se cocoțase pe o cutie cu biscuiți și de acolo vocifera vesel:
- Și... vă simțiți pregătiți?
- Da! Bineînțeles! Uhuuuu! strigară vesele ceșcuțele.
- Buuun! Lingurițo, ce spui de niște rock'n'roll?
Camera se umplu de o melodie antrenantă. Farfurioarele toate începură să tremure, lingurile să se legene, ceșcuțele să facă piruete, iar cutia de zahăr declară sărbătoarea deschisă, în timp ce sărea în sus de bucurie.
Câțiva biscuiți cu ciocolată se apucară să facă niște scheme complicate, iar câteva pahare începură să se învârtă în cap precum dansatorii de break-dance. Nu dură mult și în scenă intră cutia de ceai de măceșe și râșnița de piper, renumiți balerini. Toată gașca era acum absorbită de dansul celor doi, când două portocale se rostogoliră pe deasupra tăvii amenajate ca ring de dans, punându-i piedică râșniței. Aceasta căzu cu un buf!, împroșcând toate cănile pictate manual care stăteau într-un colț, departe de ring, bârfind si discutând pe fiecare dintre ceșcuțele care veniseră la bal neînsoțite.
Un val de strănuturi veni dinspre ele, împroșcând pe toți cu vinul fiert pregătit de ceainic special pentru ele.
- Nu-i nimic, strigă cutia de zahăr. Hei voi, cele două pierde-vară!
Portocalele tresăriră.
- Să faceți curat mâine aici, dar mai întâi haideți să întindem o horă pe cinste! Să ne simțim bine între noi, prieteni, asta e tot ce contează!
- Uhuuu! exclamă strecurătoarea. În viața mea nu am văzut așa petrecere și bună înțelegere! Asta va fi cu siguranță o seară de neuitat, prieteni! Hai, pe aici, să facem trenulețuuul!
Lumina se aprinse fără veste și Alexandra intră în bucătărie. Muzica amuți. Somnoroasă, bău un pahar cu apă și apoi dădu să se întoarcă spre ușă. Cu un tresărit ușor, privi dulapul și, căscând ochii adormiți de mirare, întrebă:
- Iar am uitat să fac ordine în dulap?
PS - Ți-am promis poveste, poveste ți-am scris :)
- Gomennasai, gomennasai, mă grăbesc foarte tare, ceainicul și celelalte cești și căni dau o petrecere la parter! Mă așteaptă acolo toți!
Ceșcuța se alătură celorlalte porțelanuri care deja făceau o hărmălaie de nedescris. Peste tot numai clinchet, numai ciocneli, chiar una din cănile mai vechi, care purta un desen cu Insula Corfu, începu să cânte de zor până ajunseră pe raftul de jos... Ce adunare! Cutiile de ceai dansau și se îmbrățișau, borcanul cu miere cânta la contrabas, în timp ce sticluța cu rom și esența de vanilie zdrăngăneau la o chitară elecrică. Era acolo și o linguriță de argint, care cânta cu o voce suavă și fermecătoare de mai mare îți era dragul s-o asculți. Ceainicul, comandantul operațiunilor, se cocoțase pe o cutie cu biscuiți și de acolo vocifera vesel:
- Și... vă simțiți pregătiți?
- Da! Bineînțeles! Uhuuuu! strigară vesele ceșcuțele.
- Buuun! Lingurițo, ce spui de niște rock'n'roll?
Camera se umplu de o melodie antrenantă. Farfurioarele toate începură să tremure, lingurile să se legene, ceșcuțele să facă piruete, iar cutia de zahăr declară sărbătoarea deschisă, în timp ce sărea în sus de bucurie.
Câțiva biscuiți cu ciocolată se apucară să facă niște scheme complicate, iar câteva pahare începură să se învârtă în cap precum dansatorii de break-dance. Nu dură mult și în scenă intră cutia de ceai de măceșe și râșnița de piper, renumiți balerini. Toată gașca era acum absorbită de dansul celor doi, când două portocale se rostogoliră pe deasupra tăvii amenajate ca ring de dans, punându-i piedică râșniței. Aceasta căzu cu un buf!, împroșcând toate cănile pictate manual care stăteau într-un colț, departe de ring, bârfind si discutând pe fiecare dintre ceșcuțele care veniseră la bal neînsoțite.
Un val de strănuturi veni dinspre ele, împroșcând pe toți cu vinul fiert pregătit de ceainic special pentru ele.
- Nu-i nimic, strigă cutia de zahăr. Hei voi, cele două pierde-vară!
Portocalele tresăriră.
- Să faceți curat mâine aici, dar mai întâi haideți să întindem o horă pe cinste! Să ne simțim bine între noi, prieteni, asta e tot ce contează!
- Uhuuu! exclamă strecurătoarea. În viața mea nu am văzut așa petrecere și bună înțelegere! Asta va fi cu siguranță o seară de neuitat, prieteni! Hai, pe aici, să facem trenulețuuul!
Lumina se aprinse fără veste și Alexandra intră în bucătărie. Muzica amuți. Somnoroasă, bău un pahar cu apă și apoi dădu să se întoarcă spre ușă. Cu un tresărit ușor, privi dulapul și, căscând ochii adormiți de mirare, întrebă:
- Iar am uitat să fac ordine în dulap?
PS - Ți-am promis poveste, poveste ți-am scris :)
vineri, 31 decembrie 2010
erase and rewind. no, just rewind. ok, time to erase.
18 The Cardigans - Erase & rewind
Asculta mai multe audio rock
Mimi stătea și se gândea cum să rezolve problema de geometrie fractală din noul număr Cosmopolitan. Ăla cu Paris Hilton pe copertă. După câteva încercări, s-a plictisit, și oricum era prea îndrăgostită să se poată concentra chiar și la culoarea unghiilor. Mimi era tristă și nu se putea gândi decât cum să facă să iasă din Triunghiul Bermudelor Iubărețe în care nimerise. Așa că, știind că o singură persoană o putea ajuta, puse repede mâna pe telefon, și mușcându-și buza de jos, așteptă tonul.
țârrrrr. pick up.
țârrrrrrrrrr. pick up, pick up... deja își rodea unghiile proaspăt lăcuite.
țârrrrrrrrrrrrrrr. un strat de ojă deja sărise, iar Mimi îți mușca degetele de nervi.
o voce mică răsună la celălalt capăt. Mimi trase aer în piept și cu un ton plângăreț începu să turuie.
Mimi: azi m-a sunat. să vorbim banalități. să ne prefacem că suntem prieteni. să-l asigur că sunt încă acolo pentru el. umărul de sprijin, urarea de noapte bună a fiecărei zile... nu mai vreau să joc în hora asta. nu mai vreau să fiu o certitudine pentru el. nu mai vreau sa-l aud vorbind despre ea și despre cât de stricată e relația aia a lor. mi se face greață.
mi se face greață numai când ma gândesc că am împărțit perna cu el și poate la nici o zi distanță, ea era acolo. pur și simplu simt că îmi explodează neuronii, unul după altul, când îmi dau seama că în adâncul adâncului sufletului meu... încă mai sper, încă mai cred că se va schimba.
da. deci gata, i-am dat satisfacția ca încă mai e cineva acolo, gata să-l primească cu brațele deschise, dacă el va dori asta. gata, de acum sunt ocupată, sunt rece, sunt distrată, băgată prin tunele, nu mai răspund la telefon, mă ascund, să-mi piardă urma, că prea devreme mi se pare că ni s-au reunit cărările, și încă mult prea puternic.
el se așteaptă să vreau să-l văd.
se așteaptă la explicații.
vrea comunicare.
vrea din nou sa îi împărtășesc ce e în sufletul meu. dar cum aș putea să fac asta, când nici eu nu știu?
când mi-e atât de INCREDIBIL DE TEAMĂ să mai simt ceva! scânci Mimi, cu ochii în lacrimi, în timp ce își mușca în continuare buza de jos, vechi obicei.
Vivi: poate asta e problema. îți e atât de teamă să mai simți ceva, încât nu îți poți da seama cu claritate ceea ce vrei și ceea ce simți. când îți e teamă, totul pare distorsionat.
singura modalitate de a-ți da seama cu adevărat de ceea ce vrei sau ceea ce simți e să renunți la frică, chiar și pentru câteva secunde, și să simți cu inima, nu să gândești cu mintea. e foarte greu, dar merită fiecare lacrimă și fiecare tresărire sufletească.
Mimi: chiar și atunci când știi că pierzi?
Vivi: nu ai ce să pierzi. poți doar să îți dai seama că drumul pe care ai pornit nu e cel mai potrivit pentru tine și să iei alt drum. câștigi o direcție nouă de viață, câștigi noi oportunități, câștigi libertate emoțională.
Mimi: mulțumesc, Vivi, nu știu ce m-aș face fără tine!
Vivi: nici eu fără tine, Mimi!
Mimi puse telefonul în poșetă și merse la salon, să-și facă programare la manichiuristă. pe drum își dădu seama de rezolvarea la problema ei. cea de geometrie fractală.
photosource: weheartit
Asculta mai multe audio rock
Mimi stătea și se gândea cum să rezolve problema de geometrie fractală din noul număr Cosmopolitan. Ăla cu Paris Hilton pe copertă. După câteva încercări, s-a plictisit, și oricum era prea îndrăgostită să se poată concentra chiar și la culoarea unghiilor. Mimi era tristă și nu se putea gândi decât cum să facă să iasă din Triunghiul Bermudelor Iubărețe în care nimerise. Așa că, știind că o singură persoană o putea ajuta, puse repede mâna pe telefon, și mușcându-și buza de jos, așteptă tonul.
țârrrrr. pick up.
țârrrrrrrrrr. pick up, pick up... deja își rodea unghiile proaspăt lăcuite.
țârrrrrrrrrrrrrrr. un strat de ojă deja sărise, iar Mimi îți mușca degetele de nervi.
o voce mică răsună la celălalt capăt. Mimi trase aer în piept și cu un ton plângăreț începu să turuie.
Mimi: azi m-a sunat. să vorbim banalități. să ne prefacem că suntem prieteni. să-l asigur că sunt încă acolo pentru el. umărul de sprijin, urarea de noapte bună a fiecărei zile... nu mai vreau să joc în hora asta. nu mai vreau să fiu o certitudine pentru el. nu mai vreau sa-l aud vorbind despre ea și despre cât de stricată e relația aia a lor. mi se face greață.
mi se face greață numai când ma gândesc că am împărțit perna cu el și poate la nici o zi distanță, ea era acolo. pur și simplu simt că îmi explodează neuronii, unul după altul, când îmi dau seama că în adâncul adâncului sufletului meu... încă mai sper, încă mai cred că se va schimba.
da. deci gata, i-am dat satisfacția ca încă mai e cineva acolo, gata să-l primească cu brațele deschise, dacă el va dori asta. gata, de acum sunt ocupată, sunt rece, sunt distrată, băgată prin tunele, nu mai răspund la telefon, mă ascund, să-mi piardă urma, că prea devreme mi se pare că ni s-au reunit cărările, și încă mult prea puternic.
el se așteaptă să vreau să-l văd.
se așteaptă la explicații.
vrea comunicare.
vrea din nou sa îi împărtășesc ce e în sufletul meu. dar cum aș putea să fac asta, când nici eu nu știu?
când mi-e atât de INCREDIBIL DE TEAMĂ să mai simt ceva! scânci Mimi, cu ochii în lacrimi, în timp ce își mușca în continuare buza de jos, vechi obicei.
Vivi: poate asta e problema. îți e atât de teamă să mai simți ceva, încât nu îți poți da seama cu claritate ceea ce vrei și ceea ce simți. când îți e teamă, totul pare distorsionat.
singura modalitate de a-ți da seama cu adevărat de ceea ce vrei sau ceea ce simți e să renunți la frică, chiar și pentru câteva secunde, și să simți cu inima, nu să gândești cu mintea. e foarte greu, dar merită fiecare lacrimă și fiecare tresărire sufletească.
Mimi: chiar și atunci când știi că pierzi?
Vivi: nu ai ce să pierzi. poți doar să îți dai seama că drumul pe care ai pornit nu e cel mai potrivit pentru tine și să iei alt drum. câștigi o direcție nouă de viață, câștigi noi oportunități, câștigi libertate emoțională.
Mimi: mulțumesc, Vivi, nu știu ce m-aș face fără tine!
Vivi: nici eu fără tine, Mimi!
Mimi puse telefonul în poșetă și merse la salon, să-și facă programare la manichiuristă. pe drum își dădu seama de rezolvarea la problema ei. cea de geometrie fractală.
photosource: weheartit
luni, 13 decembrie 2010
să zâmbim când ne e teamă
iubesc
parfumul viscolului
doina românului
farfuriile mici, pictate cu flori
razele de soare printre nori
pătura albastră, cu margarete
serile ca între fete
broşa veche a bunicii
şi botoşii, şi cipicii
ciocolata cu nuci şi miere
plăcinta mamei cu mere
faptele cu iz cald de bine
părul ud, parfumat cu tine...
plec pentru un timp scurt. unde, nici eu nu ştiu... important este...
să nu îţi fie prea dor de mine.
parfumul viscolului
doina românului
farfuriile mici, pictate cu flori
razele de soare printre nori
pătura albastră, cu margarete
serile ca între fete
broşa veche a bunicii
şi botoşii, şi cipicii
ciocolata cu nuci şi miere
plăcinta mamei cu mere
faptele cu iz cald de bine
părul ud, parfumat cu tine...
plec pentru un timp scurt. unde, nici eu nu ştiu... important este...
să nu îţi fie prea dor de mine.
duminică, 31 octombrie 2010
I bet she'll never know
I bet she still kisses you good night every Saturday.
I bet she still hopes you'll caress her when she's sad.
I bet you still make her cry.
I bet you still go in the middle of the night to make up to her.
I bet she never feels the different smell of your skin, or the different taste of your tongue.
I bet you still kill her a little every moment.
it's the first time I want to lose a bet I made from my own will.
I bet she'll never know about the small crime we take blame for.
I bet she still hopes you'll caress her when she's sad.
I bet you still make her cry.
I bet you still go in the middle of the night to make up to her.
I bet she never feels the different smell of your skin, or the different taste of your tongue.
I bet you still kill her a little every moment.
it's the first time I want to lose a bet I made from my own will.
I bet she'll never know about the small crime we take blame for.
miercuri, 27 octombrie 2010
amanta
ea mi-a șters lacrimile de pe față. ea mi-a strâns mâna și mi-a zâmbit cald. mi-a strâns tricourile și prosoapele de pe jos și de prin baie și le-a așezat frumos în teanc. ea știe să gătească și altceva decât paste. mi-a făcut ordine în dulap și a aruncat cutiile tale cu ceai. mi-a zis că nu-i plac perdelele mele, așa că le-am schimbat. a vrut să le arunce, dar n-am vrut s-o las, căci perdelele alea îngălbenite de vreme aveau ceva din parfumul tău, ceva din aroma bețișoarelor pe care le aprindeai seara. să știi că a vărsat cafea pe fața de masă pe care ai improvizat-o din cearceaful nostru de plajă, așa că acum am o masă nouă, din Ikea, față de masă cu buline, tot din Ikea și un set nou de cești de cafea. bine că mi-am amintit de ceștile de cafea. pe zi ce trece, sunt tot mai puține cești desperecheate și ciobite la noi în apartament. pe zi ce trece, ceștile pictate de tine dispar ca prin minune. ieri am observat-o pe ultima, pe undeva pe balcon. cred că e acolo de când am băut ceai negru cu vodkă și ne-am îmbătat așa de tare că am adormit pe balcon, în mijlocul lui octombrie.
ea a pus flori la geam și mi-a aranjat pernele. tot ea mi-a mângâiat cu părul ei lung pieptul și mi-a șoptit "te iubesc te iubesc te iubesc" în fiecare noapte, până adormeam. ea doarme acum pe perna mea. pe perna ta dorm eu. ea îmi alină serile, migrenele, melancolia. ea mă sărută ușor pe tâmple când îmi este somn, nu îmi zdrăngăne chitara aia dezacordată în creieri cum făceai tu. ea e blajină și calmă, așteaptă să plâng și să ies din baie și nu mă întreabă niciodată de ce am ochii roșii. ea așteaptă să te uit, dar mai degrabă te-aș mai iubi odată, crudă, nebună și străină cum ești, decât să te uit. te-aș lăsa să mă zgârii, să mă bați, să mă ții închis în pumnul tău de vrăjitoare, decât să te uit. mai bine să mor și să ajung în iad, să ard în flăcările veșnice cu tine, diavolul meu, iubita mea cu inimă de piatră, decât să las mângâierile ei să stingă chipul tău în amintire.
ea e simplă și sinceră, nu minte, nu trișează, nu copiază la examene, nu cântă fals.
ea e un balsam pentru trupul meu, pentru inima mea ce n-ai vrut-o decât pentru un joc înjositor și sângeros.
ea e medicamentul, panaceul, alinarea, tu ești tumultul, strigătul de disperare, bătaia sălbatică a unei inimi înveninate.
ea mi-a șters lacrimile de pe față, dar tu, doar cu un sărut, doar cu un vis, doar cu o adiere de perdele, cu o urmă de ruj ce nu se șterge, cu o pată de acuarelă pe covor, tu, doar tu, mi le aduci înapoi.
ea e dorința mea arzătoare, dar tu ești nevoia mea de zbor, chiar dacă zbor cu aripi de piatră.
Karma - Amanta
Asculta mai multe audio acustica
ea a pus flori la geam și mi-a aranjat pernele. tot ea mi-a mângâiat cu părul ei lung pieptul și mi-a șoptit "te iubesc te iubesc te iubesc" în fiecare noapte, până adormeam. ea doarme acum pe perna mea. pe perna ta dorm eu. ea îmi alină serile, migrenele, melancolia. ea mă sărută ușor pe tâmple când îmi este somn, nu îmi zdrăngăne chitara aia dezacordată în creieri cum făceai tu. ea e blajină și calmă, așteaptă să plâng și să ies din baie și nu mă întreabă niciodată de ce am ochii roșii. ea așteaptă să te uit, dar mai degrabă te-aș mai iubi odată, crudă, nebună și străină cum ești, decât să te uit. te-aș lăsa să mă zgârii, să mă bați, să mă ții închis în pumnul tău de vrăjitoare, decât să te uit. mai bine să mor și să ajung în iad, să ard în flăcările veșnice cu tine, diavolul meu, iubita mea cu inimă de piatră, decât să las mângâierile ei să stingă chipul tău în amintire.
ea e simplă și sinceră, nu minte, nu trișează, nu copiază la examene, nu cântă fals.
ea e un balsam pentru trupul meu, pentru inima mea ce n-ai vrut-o decât pentru un joc înjositor și sângeros.
ea e medicamentul, panaceul, alinarea, tu ești tumultul, strigătul de disperare, bătaia sălbatică a unei inimi înveninate.
ea mi-a șters lacrimile de pe față, dar tu, doar cu un sărut, doar cu un vis, doar cu o adiere de perdele, cu o urmă de ruj ce nu se șterge, cu o pată de acuarelă pe covor, tu, doar tu, mi le aduci înapoi.
ea e dorința mea arzătoare, dar tu ești nevoia mea de zbor, chiar dacă zbor cu aripi de piatră.
Karma - Amanta
Asculta mai multe audio acustica
miercuri, 29 septembrie 2010
Obosita
Obosita. Sunt atat de obosita ca nu mai am diacritice, atat de franta ca nu mai stiu cine e fata incercanata care ma priveste din oglinda. M-am saturat sa tot alerg, sa tot fug, sa ma tot zbat. De parca toata viata e un maraton, de parca fiecare pas pe care il fac trebuie sa fie apasat si iute. Sunt obosita si-mi vajaie capul, ma doare tot corpul si imi simt nervii moi ca de vata. As vrea doar un rasarit, pe malul Dunarii, sa ma imbrac in nisip si alge, sa incremenesc in tumultul molatec al verii, iar apa sa-mi clipoceasca usor printre degete.
M-am saturat de bagaje, m-am saturat de cafele de seara si de mirosul necunoscut al pernei. As vrea doar un apus rosu, vibrant, o ameteala de culori sangerii aruncate in vapaia unei seri de vara, cand pana si vantul tace in zborul lui printre firele de iarba. As vrea doar sa mai sorb odata apa racoroasa si repede a unui rau proaspat de munte, ca o mangaiere de gheata ce-ti alina setea si dorul. As vrea doar un sarut, unul care sa nu se mai termine niciodata, niciodata, niciodata, doar noi doi, prinsi intr-o imbratisare care ne topeste respiratia aburinda, sub cerul negru si inghetat al noptii geroase de decembrie. As vrea doar chipul tau aurit de lumina galbena a unui felinar, doar sclipirea din ochii tai, doar odata, doar acum, pentru totdeauna.
Nu sunt atat de obosita, atat de franta sau atat de trista, incat sa uit sa visez azi.
M-am saturat de bagaje, m-am saturat de cafele de seara si de mirosul necunoscut al pernei. As vrea doar un apus rosu, vibrant, o ameteala de culori sangerii aruncate in vapaia unei seri de vara, cand pana si vantul tace in zborul lui printre firele de iarba. As vrea doar sa mai sorb odata apa racoroasa si repede a unui rau proaspat de munte, ca o mangaiere de gheata ce-ti alina setea si dorul. As vrea doar un sarut, unul care sa nu se mai termine niciodata, niciodata, niciodata, doar noi doi, prinsi intr-o imbratisare care ne topeste respiratia aburinda, sub cerul negru si inghetat al noptii geroase de decembrie. As vrea doar chipul tau aurit de lumina galbena a unui felinar, doar sclipirea din ochii tai, doar odata, doar acum, pentru totdeauna.
Nu sunt atat de obosita, atat de franta sau atat de trista, incat sa uit sa visez azi.
joi, 15 iulie 2010
Oglindă, oglinjoară, mă numesc Alexandra.
Asculta mai multe audio Muzica
Sunt urma de ruj întinsă în colțul răcoros al buzelor unei fete pe cale să devină femeie. Sunt lacrima ce se sparge în sunete meschine, ascuțite, asurzitoare, țiuitoare... Sunt locul liber din tramvaiul care oprește în ultima stație, ultima seară de vară, îmbâcsită, prăfoasă, sugrumată de zăpușeală și aglomerație.
Sunt irisul negru care își deschide petalele către fluturii nopții, orbi înaripați cu ochii ca ambra aprinsă... sunt luna ca o unghie ruptă-n mii de sclipiri de diamant, mii de celule luminoase prinse în rețeaua capilară a cerului.
Sunt cristalinul ochilor unui copil, sânul drept al mamei și sângele care pompează în inima ta frântă. Sunt floarea sălbatică ascunsă-n iarba verde ce crește pe crestele abrupte ale munților, călcată de copita unei iepe pursânge, cu coamă lucioasă și ochii de scântei.
Sunt murmurul de plăcere într-o după-amiază leneșă de primăvară. Sunt strigătul de indignare amestecată cu teamă dintr-un salon de spital, când sângele-ți curge șiroaie pe podeaua veche de piatră, iar o soră medicală te chinuie cu un ac, încercând să-ți găsească vena. Sunt glasul pierdut în undele brațului Borcea, sunt malul de nisip, gudron și noroi. Sunt un câmp cu grâu, plesnind în spicul auriu uscat de adierea fierbinte a verii.
Sunt ploaia tomnatică care spală un oraș murdar și meschin. Sunt suferința dintr-un suflet înghețat. Sunt vocea dintr-un telefon fără ton, mirosind a plante uscate și-a pământ afânat.
Sunt privirea ta tristă, cu genele negre umbrind sclipirea din irisul tău, valuri negre de mătase indiană, căzând asupra mea ca o cascadă de atingeri suave, tremurătoare... Sunt singura lacrimă ce-a curs vreodată pe obrazul tău bronzat. Sunt îmbrățișarea unui trandafir, cu spini ce-ți pătrund în carne și parfum ce ți se impregnează pe piele și în suflet.
Sunt curcubeul din alb și negru. Sunt ceașca ta goală de cafea. Sunt o floare de crin fără petale, ascunsă în buzunarul tău. Scoica mică ce-ți zgârie tălpile albe. Tăcerea unei femei sculptate în marmură. Otrava ce-ți arde buzele.
Sunt eu, căutând. Sunt eu, m-am regăsit în tine.
luni, 28 iunie 2010
Tu ai știut
Nimeni nu știa că iubea sunetul corzilor de chitară în aerul înghețat al iernii.
Era ceva în felul în care te îmbrățișa. Și în felul în care cădea în visare uneori. Îi plăceau defectele minuscule ale celor dragi. Cum uitam să spăl vasele sau cum eram neîndemânatică. Sau cum mă ciupeam de mâini atunci când eram nervoasă, umplându-mă de bube mici pe care apoi le confunda cu alunițele. Secretele naturii o umpleau de o liniște a îngerilor. Și-atunci când dansa prin casă, în rochia ei cu buline, ascunsă de draperiile aurii, îi plăcea să se creadă cea mai frumoasă femeie. Și era. Doar că nimeni nu știa. Nimeni, nimeni, nimeni.
Nimeni nu știa că ura despărțirile, înmormântările și nunțile.
Nimeni nu știa că desena inimioare pe cursurile de Fiscalitate.
Nimeni nu știa că îi plăcea ceaiul cu trei lingurițe de zahăr, nu cu două.
Nimeni nu știa cât te-a iubit, cum te-a iubit, în modul ei sălbatic, rupt de realitate, ca într-un film vechi, alb-negru, difuzat în după-amieze leneșe, o auzeai cu voce suavă, pisicoasă "Te iubesc mai presus decât viața!", făcând ecranul să tremure, hohotele să se disperseze în purici din non-culori, iar sufletul să-i iasă prin fotonii umeziți de lacrimi.
Tu ai știut, tu ai învățat-o. Tu ai luat-o de mână și-ai dus-o acolo unde visul alb devenea crâmpei de adevăr. Tu i-ai cântat la chitară, cu degetele degerate. Tu ai știut.
Tu ai știut.
Era ceva în felul în care te îmbrățișa. Și în felul în care cădea în visare uneori. Îi plăceau defectele minuscule ale celor dragi. Cum uitam să spăl vasele sau cum eram neîndemânatică. Sau cum mă ciupeam de mâini atunci când eram nervoasă, umplându-mă de bube mici pe care apoi le confunda cu alunițele. Secretele naturii o umpleau de o liniște a îngerilor. Și-atunci când dansa prin casă, în rochia ei cu buline, ascunsă de draperiile aurii, îi plăcea să se creadă cea mai frumoasă femeie. Și era. Doar că nimeni nu știa. Nimeni, nimeni, nimeni.
Nimeni nu știa că ura despărțirile, înmormântările și nunțile.
Nimeni nu știa că desena inimioare pe cursurile de Fiscalitate.
Nimeni nu știa că îi plăcea ceaiul cu trei lingurițe de zahăr, nu cu două.
Nimeni nu știa cât te-a iubit, cum te-a iubit, în modul ei sălbatic, rupt de realitate, ca într-un film vechi, alb-negru, difuzat în după-amieze leneșe, o auzeai cu voce suavă, pisicoasă "Te iubesc mai presus decât viața!", făcând ecranul să tremure, hohotele să se disperseze în purici din non-culori, iar sufletul să-i iasă prin fotonii umeziți de lacrimi.
Tu ai știut, tu ai învățat-o. Tu ai luat-o de mână și-ai dus-o acolo unde visul alb devenea crâmpei de adevăr. Tu i-ai cântat la chitară, cu degetele degerate. Tu ai știut.
Tu ai știut.
vineri, 18 iunie 2010
cuvinte potrivite
Asculta mai multe audio Muzica
dac-aș găsi cuvinte potrivite-n care
să așez tot ce simt, aș înnebuni,
o frumusețe crudă nu e-n stare
să stea pe limba-mi plină de minciuni.
mă jur pe buze de păcătos
că nu cred în tot ce simt
sufletu-mi știrb, de tine stors,
chircit în clinchet de argint,
dac-ar avea destulă credință
în sentimentele necunoscute,
ar rătăci prin a ta ființă
și-ntr-un sărut de buze mute
ar ucide chinul aripilor tale,
ar respira din binecuvântata
clipă de petale
în care l-ai învălui în alintata
atingere a genelor tale fine
căci la ce bun să-mi fie aerul din plămâni,
când m-aș pierde etern în tine?
uitate clipe, zile, săptămâni
cântă furtuna emoțiilor care
îmi fac pieptul, apus de convulsii,
prins în cruda-ncarcerare
a celei mai adânci și dulci depresii,
colivia celor necunoscute.
spune-mi că vei rămâne,
sau nu, mai bine, du-te
în brațe reci când soarele apune.
oamenii mă vor minți
și-n minciunile lor
mai vie mă voi simți
decât în albul vis al brațelor
care-mi va fi ultimul suflu de aer,
ultima sclipire din suflet,
ultimul nesăbuit adulter,
ultimul drum fără bilet,
ultimul crud adevăr,
iubirea, ura și moartea mea.
ce cântec de curvar
obișnuit să bea
din sufletu-mi frânt
ce chinuri îmi va da?
ce lacrimi să mai cânt?
pe întunericul minciunilor
ce mi le învârte conștiința
prin irisul fript al ochilor
pe vânătăile acestea,
pe degetele mușcate de frig
jur că nu cred în ce simt.
așa-mi vine să strig
dar eu cred și mă mint.
schimbi totul în mine
jocul de-a inocenta
motive de rușine,
femeia și adolescenta,
copila și paiața,
mizeria neputinței mele
și viața
ce-mi curge-acum în rimele
scrise-adânc în vene
curge în picături roșu-aprins,
curge amar și-alene
și chinuri verzi mi s-au prelins
în trista-mi colivie.
sufăr, să știu că-s umană
sângerez, să știu că-s vie...
ucid, să știu că-s mamă,
mă-nchin, să știu că sunt icoană,
sărut, să știu că-s cheie,
alin, să știu că-s rană,
rănesc, să știu că sunt femeie...
joi, 10 iunie 2010
momentul meu de liniște
Asculta mai multe audio Muzica
m-am trezit înfășurată în cearceaful încrețit de cute albastre, îmi era cald și-am deschis geamul. aerul de seară e înăbușit și uscat, dar liniștea străzilor te îmbie să te joci cu stelele, cât cuprinzi cu ochii. o toropeală dulce pune stăpânire pe mine, iar camera se scaldă în acorduri de jazz și blues. cana grena de pe masă nu are ceai, nici cafea, iar eu aș vrea să-mi țes visele într-o pânză colorată pe care s-o port în fiecare zi însorită. iar dacă îmi vei cere, am să-ți dau un petic roșu care-n lumina de dimineață ar străluci în curcubeu, iar în ploaia de vară, ar fi ușor ca un fulg.
prin geamul deschis străbate câte o șoaptă a nopții, iar eu simt cum mă trezesc și cum în piept se adună frânturi de nume dragi. aș fugi afară din casă, aș sări într-un picior și m-aș ascunde în lumina felinarului trist, doar să mă sting cu răsăritul, aș zbura într-un dans de fluturi, să mă pierd în asfințit încet, să dispar fără urmă în somnul vrăjit care te poartă departe de mine și de noaptea mea liniștită.
probabil visezi corăbii amorțite în ape înghețate. respiri ușor și dulce, fără niciun fel de tresărire.
din nou, liberă, poate inconștientă, fredonez melodii vesele lungită în pat și-aș vrea să-ți văd ochii deschiși. să mă oprești, să mă cerți, să-mi faci un ceai și să mă săruți pe genunchiul drept, unde m-a pișcat o insectă. ceai negru, te rog. nu contează că e noapte, mie-mi place.
așternutul meu șifonat seamănă cu o furtună pe mare și e în zadar să netezesc aceste valuri înspumate. calmă, aș da cu banul dacă să te alung din gândurile-mi nocturne sau să continui să visez. e târziu și te visez. de ce m-ai trezit?
ți-am făcut ceai. plec.
mai bine nu mă mai trezeai. pleacă.
marți, 18 mai 2010
fructe de pădure, pepene și straciatella
Asculta mai multe audio Muzica
ambalaje, telefoane, ciorapi, cărți, umerașe, căști, genți și-un cuțit. nu mai am loc în pat de ele. ascult cum cade ploaia la geam și mă gândesc.
azi am trecut pe lângă chioșcul unde ne-am văzut întâia dată. îți cumpărai înghețată. m-am oferit să-ți iau una, dar m-ai refuzat, cu obrajii îmbujorați și ochii strălucind. ai plecat, lăsând în urma ta parfumul citric al părului lung și brunet.
mi-amintesc de parcul unde te-am revăzut. stăteai pe o bancă și citeai. nu îndrăzneam să mă așez lângă tine, până te-am văzut că te ridici. norocul meu. din nou chioșcul de înghețată. nu aveai mărunțiș. și m-ai lăsat să-ți cumpăr una. fructe de pădure, pepene și straciatella. preferata ta.
ne-am plimbat o jumătate de oră doar. ai plecat, aveai nu știu ce bagaj de făcut.
de-atunci am știut.
erai mereu veselă, plină de viață, râdeai zgomotos, din toată inima, dansai pe stradă și țipai de bucurie când vedeai pe cineva drag.
cea care mă făcea să roșesc. care mă enerva atât de ușor. cea care uita mereu să pună dopul la pasta de dinți. care nu suporta să doarmă îmbrăcată.
adormeai cu mâna prin păr, cu fața acoperită și genunchii strânși, cât mai strânși. aveai un somn atât de agitat încât de multe ori așternutul ajungea pe podea. dar nu-mi păsa, căci mereu te trezeai mai târziu decât mine. puteam să te privesc cum dormi. doamne, cât de liniștit îți era chipul și cum aș fi vrut atunci să te sărut. dar îmi era teamă să nu-ți stric visele acelea de copil pe care mi le povesteai la micul dejun.
apoi cafeaua. mereu cafeaua de dimineață. și-apoi dușul, hainele, parfumul, drumul către metrou, țigara înainte de serviciu, sărutul de rămas-bun, sărutul de bun-venit, cumpărăturile, cina, tăcerea ta bizară, privirea ta pierdută-n gol, zâmbetul amar care îți împodobea chipul, tresărirea, ceaiul, îmbrățișarea, palmele tale ușoare pe gâtul meu, parfumul tău iar, atingerea fină a frunții tale pe obrazul meu, sânii tăi moi, contopirea, geamătul, ochii tăi, ochii tăi, lacrimile... lacrimile, noaptea, ploaia, visul...
ambalaje, telefoane, ciorapi, cărți, umerașe, căști, genți și-un cuțit. nu mai am loc în pat de ele. ascult cum cade ploaia la geam și mi te imaginez aici. ești atât de aproape încât parfumul tău mi-a invadat plămânii, îți simt buzele fierbinți pe tâmple și mângâierile dulci prin păr.
vineri, 14 mai 2010
le las să crească
Asculta mai multe audio Muzica
cică n-ar fi bine să umbli noaptea pe străzi.
cică n-ar fi bine să umbli noaptea pe străzi, de una singură, îmbrăcată într-o rochie scurtă-scurtă și galbenă-galbenă.
cică n-ar fi bine să umbli noaptea pe străzi, de una singură, îmbrăcată într-o rochie scurtă-scurtă și galbenă-galbenă, prin locuri unde oamenii fac acolo unde le vine.
cică n-ar fi bine.
cică n-ar fi bine să bei apă de la chiuvetă, să ieși din casă cu părul ud, să îți faci unghiile la metrou, să umbli în fustă pe ploaie, să traversezi pe roșu, să mănânci după ora 12, să ai încredere în oameni.
cică ar fi bine să te maturizezi, să știi cum se formează PIB, să te piepteni zilnic și să mănânci la masă.
cică.
cică n-ar fi bine să ai inima frântă, dar cică e bine dacă face tica-taca, că-nseamnă că mai poți să iubești, mai poți să visezi, mai poți...
cică.
eu știu doar că îmi place când vin acasă udă-leoarcă de ploaie, cu hainele lipite de trup, cu respirația întretăiată de la alergat, cu mâinile înghețate și te găsesc în fața ușii râzând ca un diavol, cu două cutii de ceai și una de înghețată.
- ce rânjești așa? mi-ai luat clor?
- am uitat.
- ești varză.
- te-ai uitat la tine?
și mai știu că-mi place să mă întrebi ce-am făcut azi, de dimineața până seara, iar eu să stau cuminte pe geam, să-ți spun cum m-am trezit cu parfum de ceai de mușețel cu vanilie, cum am mers cu Cati la metrou, cum mi s-au rupt ciorapii, cum mi-am făcut o vânătaie pe picior, tu să mi-o săruți, eu să bodogăn în continuare despre cum a fost oribil la muncă și nu mă mai duc singură acolo în vecii vecilor amin, tu să tresari când îți sună telefonul și să pleci grăbit, cu privirea-n pământ și sufletul sfâșiat că iar, iar pleci și mă lași singură cuc, bine că am treabă cu licența și îmi e somn.
cică ar fi bine să nu-ți faci rău singur.
cică.
dar eu uneori îmi fac rău doar să mă asigur că sunt încă vie, că încă pot să sufăr, că mă pot ridica de pe jos, cu tot cu sticlele de bere și să-mi spun că gata, de azi o să mă schimb, o să fac ceva măreț, o să salvez lumea...
ca apoi să mă trezesc că umblu noaptea pe străzi, de una singură, îmbrăcată într-o rochie scurtă-scurtă și galbenă-galbenă, prin locuri unde oamenii fac acolo unde le vine.
un prieten m-a întrebat zilele trecute dacă-mi mai tai mult venele pe blog.
i-am zis că nu, le las să crească.
să nu uit să-mi iau clor.
luni, 26 aprilie 2010
Superputeri secrete
Asculta mai multe audio Muzica
Dacă-mi iei pietrele pe care mi-au călcat bocancii,
lacrimile ce mi-au scăldat ochii,
visele ce mi-au îmbibat cearșaful cu parfumul nopții,
rochiile pe care le-am purtat când eram fericită,
Dacă-mi iei toți prietenii,
toate clipele în care am plâns, am râs sau am băut cu ei,
dacă-mi iei stelele văzute prin fundul unei sticle de vin,
dacă-mi iei tricoul alb pe care mi-am așternut momentele microscopice de fericire,
Dacă-mi iei glasul care mă ceartă,
inima care urlă de durere când plouă cu uitare,
grijile pe care mi le poartă când traversez pe roșu
sau când iubesc pe cine nu trebuie,
Dacă-mi iei camera mea cu patul și ferestrele mele deschise către răsărit,
curtea cu pomi înfloriți și liliac,
treptele și ceasul doișpe când frunzele de plop aiurează,
vecinii care ascultă muzică tare la 1 și se pișă de la etaj,
Dacă-mi iei aburii de ceai ai serii,
diminețile aromate cu cafea,
asfaltul care mi-a zdrelit genunchii,
dulapul care mi-a zdrobit fruntea,
Dacă-mi iei băiatul blond care nu m-a ajutat să car geanta grea pe scările de la unirii,
care mi-a zâmbit când m-am împiedicat,
dacă-mi iei playerul, telefonul
nu-mi pasă, ia-mi cartela,
Ia-mi ceștile ciobite, ia-le,
lasă-mi Dunărea, lasă-mi Carpații,
seninul din ochi și mâinile de copilă,
lasă-mi sufletul curcubeu peste toți,
Lasă-mi oamenii buni,
lasă-mă să aud măcar ușile închizându-se la metrou,
măcar să simt o ultimă agonie,
să fiu măcar mințită,
Lasă-mă măcar să ard de dor,
să iert și crimele, cruzimile, nenorocirile, ura cea mai adâncă,
lasă-mi măcar un aprilie,
măcar un pic de suferință sau de depărtare,
Lasă-mi măcar o melodie, chiar și manea,
măcar s-aud,
să fiu,
să trăiesc,
să exist,
lasă-mi măcar cărțile pe care am vărsat bere,
jurnalul din care am rupt sălbatic filele cu tine,
lasă-mi măcar o minune,
una, nu două,
lasă-mi măcar ștreangul să-mi fie cald,
măcar să-ngheț de frică,
lasă-mi ceva,
nu-mi lua până și conștiința,
Căci dacă-mi iei toate astea și nu-mi lași nimic,
Omoară-mă,
fără părinți,
fără sora mea enervantă,
fără acasă,
fără strada școlii,
fără prieteni,
fără sentimente,
fără munți și fără Borcea mea jegoasă,
fără regrete,
fără sex, droguri, alcool și rock'n'roll,
fără insomnii și coșmaruri, fără tine, fără voi, fără ea,
fără bătăile sacadate ale inimii,
fără superputerile mele,
fără ele nu sunt nimic,
și nu are ce să fie,
doar de-aș suferi un pic,
m-aș simți atunci mai vie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)