Mai dă-mi un semn
de pe pământ.
Eu și tu pierduți suntem...
Noi e prea sfânt...
Să-l spun, să-l gândesc...
Luminos și calm
Păcătoși ca eu și tu nu nutresc
Un gând așa cald
Eu și tu pierduți, aiuriți
În intimitate...
Am nevoie de noi scripeți,
Pârghii pentru fapte...
Să trasez o nouă Venus
în lacrimi și creion
Să spun ce am de spus,
să devin din nou om...
Să uit singurătatea de pe lună,
Să uit verdele,
Să ascult aceeași vorbă bună
Gândurile mele...
Să pieri tu din orașul meu frumos
Să fiu înger
Să cern străzi, să le cos,
să cânt cer...
Vreau să simt ploaia pe perete
Vreau să simt...
Vreau să uit de-așa veche sete...
Vreau să mă mint
Luna...din nou luna verde
Nu plânge!
Curând mă vei pierde
Ajunge!
Tu, lună verde, caută-ți raza acasă
Verde-fatal
Curgi, verde, și mintea mi-o lasă
să plutească pe-un val...
Se rupe balanța, lună amară
Numărători de lacrimi
Te rog, vreau sângele să dispară
Te rog, fără patimi...
Vreau să găsesc o sticlă printre stele
O sticlă serioasă
Cu scrisoare...rândurile tale
...și s-o beau sub masă...
Iar sticlă de nu-i, uită luna
Iar eu, pământul...
Pierde focul roșu din inima ta,
iar eu, verde-sărutul...
miercuri, 4 martie 2009
luni, 2 martie 2009
Antiprimăvară
Am ajuns om de zăpadă.
Pentru mine azi a nins, a viscolit, iar pământul a înghețat. Tot pământul.
Au murit razele oarbe de soare, s-au chircit pomii din parc de frig, iar toate florile duse pe brațe delicate s-au veștejit. Martie nefericit nu m-a îmbrățișat, sunt sloi de gheață sărat, iar azi a nins. Peste mine și în mine. A nins în așternut, a nins pe alei, a nins la metrou, a nins în inimă și sângele mi-a înghețat, carnea mi-a degerat... Eu am nins... Ning și acum.
Am văzut muguri de frunze pe copaci. Am urât atâtea flori... Am luat un șnur alb-roșu și-aș fi vrut să sugrum primăvara.
Vremea se anunță călduroasă, dar pot să jur că azi în București, într-o stație de metrou, un om de zăpadă stingher lăcrima...
Cenaclul Flacara - Antiprimavara
Asculta mai multe audio Muzica »
Pentru mine azi a nins, a viscolit, iar pământul a înghețat. Tot pământul.
Au murit razele oarbe de soare, s-au chircit pomii din parc de frig, iar toate florile duse pe brațe delicate s-au veștejit. Martie nefericit nu m-a îmbrățișat, sunt sloi de gheață sărat, iar azi a nins. Peste mine și în mine. A nins în așternut, a nins pe alei, a nins la metrou, a nins în inimă și sângele mi-a înghețat, carnea mi-a degerat... Eu am nins... Ning și acum.
Am văzut muguri de frunze pe copaci. Am urât atâtea flori... Am luat un șnur alb-roșu și-aș fi vrut să sugrum primăvara.
Vremea se anunță călduroasă, dar pot să jur că azi în București, într-o stație de metrou, un om de zăpadă stingher lăcrima...
Cenaclul Flacara - Antiprimavara
Asculta mai multe audio Muzica »
Strada Trandafirilor
Strada trandafirilor. Strada pe care ocolea tot drumul spre școală. Mergea zilnic pe trotuarul pavat cu plăci verzui. La numărul 9 încetinea. Privea atent spre casa cu ferestre albe, largi, cu grădina stearpă și ierboasă. Mereu o vedea la geam. Mereu cu părul blond despletit și ochii de culoare cafenie împietriți.Părea atât de liniștită, de visătoare... Și totuși, gura îi era crispată într-un soi ciudat de zâmbet.Un zâmbet mai degrabă trist. Ca acela pe care îl are o persoană înainte să înceapă să plângă.
Uneori avea impresia că și ea îl urmărea. Simțea arsura ochilor cafenii prin păr, pe ceafă, pe umeri. Simțea că îi număra pașii. Dar deși uneori se făcea că a uitat ceva sau că privește aievea în urmă, o vedea tot acolo, cu capul rezemat de tocul ferestrei, părând un sfinx îngândurat.
Ar fi vrut să-i vorbească. Ar fi vrut să-i spună. Ar fi vrut să aibe curaj.
Ar fi vrut să îi scrie măcar câteva rânduri, un bilet, o scrisoare. Dar mereu simțea că nu găsea cuvintele potrivite. De cele mai multe ori dădea vina pe stilou.
De câteva ori a încercat să îi pună măcar o floare pe treptele casei. Ajungea în fața porții și se fâstâcea până o zărea la geam. Încă o dată. Încă o zi. Încă o floare ofilită fără destinatar. Încă o săptămână. Încă o lună.
Aproape îl durea.
Aproape că îi era teamă de ea, de faptul că ar putea-o întâlni pe stradă. Dar cel mai mult se temea de ce ar fi putut să-i spună. Da, știa că nu se va putea abține să nu strige, știa că nu va putea să se controleze, știa... Așa că într-o zi s-a dus la cutia poștală și i-a lăsat un bilet.
Mâine, la ora 12.00, ai să găsești un trandafir alb la poarta casei.
A doua zi, s-a ținut de promisiune. I-a lăsat floarea repede și și-a continuat drumul spre liceu. Știa că ea avea să îl recunoască. Spera la asta.
La întoarcere, deși era seară și știa că ea nu avea cum să-l vadă, a pornit din nou pe Str. Trandafirilor. Ciudat, dar floarea era strivită de asfalt. Ca și cum cineva ar fi călcat-o.
Lacrimi de îndrăgostit. Furie. Teamă. Vise spulberate. Noapte fără somn. Cer fără stele.
Și-a făcut curaj și a încercat și a doua zi. A depus floarea firavă în fața porții. De data asta a ales unul roșu, iar vânzătoarea i l-a ambalat într-o hârtie albă, lucioasă, pe care palmele i-au transpirat, lăsând-o ușor șifonată.
De data asta, nu a mai găsit floarea la întoarcere.
A repetat gestul și în următoarele zile. Totuși ea nu mai apărea, iar florile se întorceau la el.
Uneori se întreba dacă nu cumva trandafirul roșu fusese luat de altcineva. Așa că s-a hotărât să îi scrie o scrisoare în care să îi explice totul... totul...
Deschizând cutia poștală din fier masiv, a găsit propriul lui bilet. Oare ce însemna asta?
Cum se face că nimeni nu a verificat poșta? Cum de nu l-a observat nimeni? De ce au rămas florile neatinse? Dar mai ales, unde era ea?
Ani de-a rândul avea să caute răspunsuri. Ani de frustrare, speranță și tristețe. Capul blond nu i-a mai apărut niciodată în drum spre liceu. Sau în drum spre facultate. În cele din urmă s-a resemnat. Și-a spus că probabil s-a mutat din oraș. Da, așa trebuia să fie...
Părul i-a devenit cărunt, iar trupul împuținat. Auzul i-a scăzut, iar mintea a început să uite sub anii grei ai bătrâneții. Avea 3 copii și 2 nepoți. Soție nu mai avea. Mergea din când în când să-i viziteze mormântul.
Era atât de împovărat de primăveri, încât uita și cum arăta mormântul ei și se pierdea prin cimitirul tăcut. Așa i s-a întâmplat într-o zi de la mijlocul lui aprilie, când soarele arunca raze blânde spre pământ.
Așa a găsit un chip uitat, dar drag. Un căpșor blond se ivea și doi ochi cafenii îl pironeau din poza unei cruci. Era ea, atât de frumoasă, atât de liniștită. Lacrimi calde i-au mângâiat tandru obrazul brăzdat de șănțulețe de bătrânețe. Murise exact cu o zi înainte să-i pună biletul în cutia poștală.
Următoarele versuri erau încrustate în piatra roasă de timp. Versuri semnate cu numele ei:
Tu, laș ce cauți inima
Gândul ți-e străin de
Flacăra ce-aprinde
Pasul tău la poarta mea...
Yanni - One man dream
Asculta mai multe audio Muzica »
Uneori avea impresia că și ea îl urmărea. Simțea arsura ochilor cafenii prin păr, pe ceafă, pe umeri. Simțea că îi număra pașii. Dar deși uneori se făcea că a uitat ceva sau că privește aievea în urmă, o vedea tot acolo, cu capul rezemat de tocul ferestrei, părând un sfinx îngândurat.
Ar fi vrut să-i vorbească. Ar fi vrut să-i spună. Ar fi vrut să aibe curaj.
Ar fi vrut să îi scrie măcar câteva rânduri, un bilet, o scrisoare. Dar mereu simțea că nu găsea cuvintele potrivite. De cele mai multe ori dădea vina pe stilou.
De câteva ori a încercat să îi pună măcar o floare pe treptele casei. Ajungea în fața porții și se fâstâcea până o zărea la geam. Încă o dată. Încă o zi. Încă o floare ofilită fără destinatar. Încă o săptămână. Încă o lună.
Aproape îl durea.
Aproape că îi era teamă de ea, de faptul că ar putea-o întâlni pe stradă. Dar cel mai mult se temea de ce ar fi putut să-i spună. Da, știa că nu se va putea abține să nu strige, știa că nu va putea să se controleze, știa... Așa că într-o zi s-a dus la cutia poștală și i-a lăsat un bilet.
Mâine, la ora 12.00, ai să găsești un trandafir alb la poarta casei.
A doua zi, s-a ținut de promisiune. I-a lăsat floarea repede și și-a continuat drumul spre liceu. Știa că ea avea să îl recunoască. Spera la asta.
La întoarcere, deși era seară și știa că ea nu avea cum să-l vadă, a pornit din nou pe Str. Trandafirilor. Ciudat, dar floarea era strivită de asfalt. Ca și cum cineva ar fi călcat-o.
Lacrimi de îndrăgostit. Furie. Teamă. Vise spulberate. Noapte fără somn. Cer fără stele.
Și-a făcut curaj și a încercat și a doua zi. A depus floarea firavă în fața porții. De data asta a ales unul roșu, iar vânzătoarea i l-a ambalat într-o hârtie albă, lucioasă, pe care palmele i-au transpirat, lăsând-o ușor șifonată.
De data asta, nu a mai găsit floarea la întoarcere.
A repetat gestul și în următoarele zile. Totuși ea nu mai apărea, iar florile se întorceau la el.
Uneori se întreba dacă nu cumva trandafirul roșu fusese luat de altcineva. Așa că s-a hotărât să îi scrie o scrisoare în care să îi explice totul... totul...
Deschizând cutia poștală din fier masiv, a găsit propriul lui bilet. Oare ce însemna asta?
Cum se face că nimeni nu a verificat poșta? Cum de nu l-a observat nimeni? De ce au rămas florile neatinse? Dar mai ales, unde era ea?
Ani de-a rândul avea să caute răspunsuri. Ani de frustrare, speranță și tristețe. Capul blond nu i-a mai apărut niciodată în drum spre liceu. Sau în drum spre facultate. În cele din urmă s-a resemnat. Și-a spus că probabil s-a mutat din oraș. Da, așa trebuia să fie...
Părul i-a devenit cărunt, iar trupul împuținat. Auzul i-a scăzut, iar mintea a început să uite sub anii grei ai bătrâneții. Avea 3 copii și 2 nepoți. Soție nu mai avea. Mergea din când în când să-i viziteze mormântul.
Era atât de împovărat de primăveri, încât uita și cum arăta mormântul ei și se pierdea prin cimitirul tăcut. Așa i s-a întâmplat într-o zi de la mijlocul lui aprilie, când soarele arunca raze blânde spre pământ.
Așa a găsit un chip uitat, dar drag. Un căpșor blond se ivea și doi ochi cafenii îl pironeau din poza unei cruci. Era ea, atât de frumoasă, atât de liniștită. Lacrimi calde i-au mângâiat tandru obrazul brăzdat de șănțulețe de bătrânețe. Murise exact cu o zi înainte să-i pună biletul în cutia poștală.
Următoarele versuri erau încrustate în piatra roasă de timp. Versuri semnate cu numele ei:
Tu, laș ce cauți inima
Gândul ți-e străin de
Flacăra ce-aprinde
Pasul tău la poarta mea...
Yanni - One man dream
Asculta mai multe audio Muzica »
duminică, 1 martie 2009
Oameni buni
E primăvară. Mi-e dor. Aș alerga prin iarbă, dar asfaltul a căscat o gură neagră peste tot Bucureștiul. Iar dacă a mai rămas vreun petic de verde, acela e cu siguranță îngrădit.
E cald. Azi am revăzut vechi prieteni. Da, ne-am amintit de vremurile cu drumeții cu cântec și nesomn vesel petrecut prin vreo cameră de cămin sau garsonieră, de Vama, Pheonix și Dan Spătaru. Iubesc muzica veche. De fapt, iubesc muzica.
E noapte. Mă gândesc la Mărțișor. Mă gândesc la mama. Aș vrea să îi pot oferi tot ce am în inimă. Să pot să mă mulțumesc pe mine mulțumind-o pe ea. Parcă o vad. Râde zgomotos, iar flacăra din ochi îi joacă pe chip. Mi-e dor de ea. Mulțumită ei sunt un OM BUN.
E ciudat. Glasul ei mi-a răsunat în suflet un cântec șoptit cu un copil și o vrabie. Așa m-am îndrăgostit de muzică. Așa am crescut. N-am învățat să cânt la chitară, nu. Dar aș vrea. De dragul ei. De dragul lor. De dragul sufletului meu.
E minunat. Mi-am îndeplinit un vis. E vorba de gala folk Om Bun. E bizar cum pot să iubesc niște oameni fără să-i cunosc. Recunosc, sunt iubitoare de oameni. Preferații mei sunt oamenii buni, așa că mi-aș dori să îmbătrânesc cu ei, să trăiesc fiecare clipă cu ei, să mă bucur de răsărit alături de ei, iar diminețile să mă trezesc cu ei în gând. Recitalul a fost hrană pentru spirit, rezonanța lui a ajuns până departe, acasă, iar în marea Sală a Palatului armonia mi-a invadat fiecare fibră de gând. Am râs, am ascultat glasuri din trecut, am primit un bănuț din comoara înțelepciunii. Am și plâns. Mi-e dor de tine, deși nu m-am uitat niciodată în ochii tăi. Îmi ești prieten. Mereu mi-ai fost. M-ai învățat că sfârșitul nu-i aici.Și mai mi-e dor de un tată bătrân cu zâmbet de copil. Mi-a spus o vorbă pe care n-o voi uita și pe care am s-o prețuiesc. Omul care cântă nu are cum să nu fie om bun.
Așa că... Bine ai venit primăvară! Mi-e dor de tine, mamă! Mi-e dor de tine tânără, dar oglinda îmi alină dorul. Da, te văd pe tine în mine mai mult decât în oricine. Mă văd mai mult tu decât eu uneori.
Pentru mine e un vis împlinit. Un vis împlinit pe jumătate. Aș vrea să mai existe o gală folk și pentru tine.Aș vrea să îți privesc ochii încercănați cum reflectă bucuria la care ai jinduit.Aș vrea.Și pentru că vreau am să și reușesc.
E cald. Azi am revăzut vechi prieteni. Da, ne-am amintit de vremurile cu drumeții cu cântec și nesomn vesel petrecut prin vreo cameră de cămin sau garsonieră, de Vama, Pheonix și Dan Spătaru. Iubesc muzica veche. De fapt, iubesc muzica.
E noapte. Mă gândesc la Mărțișor. Mă gândesc la mama. Aș vrea să îi pot oferi tot ce am în inimă. Să pot să mă mulțumesc pe mine mulțumind-o pe ea. Parcă o vad. Râde zgomotos, iar flacăra din ochi îi joacă pe chip. Mi-e dor de ea. Mulțumită ei sunt un OM BUN.
E ciudat. Glasul ei mi-a răsunat în suflet un cântec șoptit cu un copil și o vrabie. Așa m-am îndrăgostit de muzică. Așa am crescut. N-am învățat să cânt la chitară, nu. Dar aș vrea. De dragul ei. De dragul lor. De dragul sufletului meu.
E minunat. Mi-am îndeplinit un vis. E vorba de gala folk Om Bun. E bizar cum pot să iubesc niște oameni fără să-i cunosc. Recunosc, sunt iubitoare de oameni. Preferații mei sunt oamenii buni, așa că mi-aș dori să îmbătrânesc cu ei, să trăiesc fiecare clipă cu ei, să mă bucur de răsărit alături de ei, iar diminețile să mă trezesc cu ei în gând. Recitalul a fost hrană pentru spirit, rezonanța lui a ajuns până departe, acasă, iar în marea Sală a Palatului armonia mi-a invadat fiecare fibră de gând. Am râs, am ascultat glasuri din trecut, am primit un bănuț din comoara înțelepciunii. Am și plâns. Mi-e dor de tine, deși nu m-am uitat niciodată în ochii tăi. Îmi ești prieten. Mereu mi-ai fost. M-ai învățat că sfârșitul nu-i aici.Și mai mi-e dor de un tată bătrân cu zâmbet de copil. Mi-a spus o vorbă pe care n-o voi uita și pe care am s-o prețuiesc. Omul care cântă nu are cum să nu fie om bun.
Așa că... Bine ai venit primăvară! Mi-e dor de tine, mamă! Mi-e dor de tine tânără, dar oglinda îmi alină dorul. Da, te văd pe tine în mine mai mult decât în oricine. Mă văd mai mult tu decât eu uneori.
Pentru mine e un vis împlinit. Un vis împlinit pe jumătate. Aș vrea să mai existe o gală folk și pentru tine.Aș vrea să îți privesc ochii încercănați cum reflectă bucuria la care ai jinduit.Aș vrea.Și pentru că vreau am să și reușesc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)