Coffee girl

Coffee Bar. 7 a.m. She sat at the coffee table, glancing at the pictures on the wall. Her short hair was all disheveled, fringes falling on her white shoulders. The steams coming from the kitchen filled the air with warmth, calming the slight shiver of her body. She felt sleepy, but the stain on her uniform kept reminding her to stay awake and wait for the customers to ring the silver bell at the entrance.
She was debating with herself. It was Monday. That means the old lady with camomile smell should show up at about 8 o`clock. And that Jane was going to bring her pretzels at lunch. Poppy pretzels , her favorites… Also, the editor from next block should come to have breakfast. Omelette. He would always order the same. And he would always have remarks on her way of serving: “Miss, my eggs are too close to the edge of the table!” “Miss, the painting of my coffee-cup is too pink this morning!” or “Miss, the light is too bright in this place, can`t I trade with the old lady there?”
Of course, he did that just to annoy her. He once tried to ask her out but she just told him to order only what`s on the menu. Since then, he was always in a bad mood and tried to get her negative attention. He did actually, even though she never let something slip away.
All the customers were dear to her. Specially the old ones. They were all so patient and kind.
But among all, there was him. She never knew in what day he would show up. But when he did… It was the time she had to do the most cleaning. Broken coffee cups, spilled juice, mixed up orders. The emotion of telling him: “As always, sir?” made her smile. Think about it, she actually knew the way he liked his coffee. 2 spoons of coffee, ¼ milk and no sugar. The colour of this mixture were the exact highlights in his hair. He was always busy with some book. Never glanced at her, never giving her more than just a simple smile.
Bang!Bang! The first customer entered. She felt relieved, it was the old lady. At least she will have a quiet morning, no signs of the editor. She poured some tea in a big cream-coloured cup and served her toast with strawberry jam, as usual.
Soon, the local was filled with people. All, busy with newspapers, books, work rapports… All, just having their usual orders. All, swallowed by their habitual gestures, their common chit-chat… This coffee bar was the kingdom of routine, where ordinary people had their ordinary coffee of their ordinary life.
She sighted… Bang!
It was him. He went to his usual place, his steps breaking the tranquility of her being. He smiled at her while she brought him his coffee. His eyes were all captured by the book, but a sudden thinness of a voice made him raise his head.
“Is that book of yours that good?”
She found herself in front of him, smiling and waiting for his reaction…

Despre o dimineață târzie. Și a mea

Cică mi se potrivește melodia asta:


"Păcat că nu eşti normală" - Taxi
Asculta mai multe audio Muzica »
Abia aștept să mă apuc de învățat! Păcat că nu-s normală, lă, lă, lă, lă...

O seară când vântul bătea și îmi era rău

Ah, iar am rămas fără baterie la telefon! Sunt o amețită. La propriu. Mi-e rău. Până să ajung la pat și să mă tolănesc în el mă împiedic de cablul frigiderului. Mă întind, îmi iau un pluș în brațe, îl arunc cât colo în secunda 2, mi-e greață și simt că mă sufoc. Ciudat, rar se întâmplă asta. Foarte rar.
Zdrang! O draperie cade cu zgomot pe podea. Nu mă simt destul de în stare să merg să o ridic și s-o pun la loc. În plus, frunzele pomilor dansează în acorurile nebune ale vântului atât de hipnotizant... Ultima oară când le-am privit minute în șir cum se zbat erau galbene. Galbene și triste. Iar eu îl așteptam pe monsieur Bad. Abia acum îmi dau seama că stau exact în aceeași poziție-covrig, cu capul pe lângă pernă. Am exact același unghi. Frunzele sunt altele, dar vântul nu s-a schimbat.
Întorcându-mă la seara aia... ce ciudat! Acum dacă aș fi pusă în fața aceleiași situații aș reacționa altfel. Sau poate nu. Un lucru e sigur: nu aș mai vrea să fiu în situația asta never ever. Și acum, a short look-up to the past. Hope I remember it just like it really was:
- De când se rețin buletinele la intrare la tine?
- De ce nu i-ai spus că vii la mine? Te-ar fi lăsat în pace.
- N-am știut ce ușă era exact. Stai să pun draperia asta unde îi e locul.
......... liniște.........
- Și zi-mi, ce te doare? Ce organ vrea să te secționeze?
- ...
- Ficatul, stomacul, capul?
- Plămânii... 2 tușituri scurte... Respirația îmi era întretăiată de convulsii scurte. Le controlam greu, dar nu lăsam să se vadă asta.
- Hai la doctor cu tine.
- Doctorul meu e în Călărași.
- Te duc eu.
- Nu.
......... oftezi.........
- Hai, o să am grijă de tine. Uite, ascultă melodia asta...
Melodia îmi părea cunoscută. Prea cunoscută.
- Înțelegi versurile?
- Îhî...
.......liniște acoperită de acordurile unui pian și a unei voci ciudat de triste.......
- E o lume nebună.
- Dar poate fi o lume mai bună dacă toți am vrea asta.
- Ești idealistă. Și nu înțelegi că oamenii pot profita de tine.
- Nu-mi pasă. Eu cred că fiecare om are ceva bun în el. Și tu ești un om bun. Ți-am mai spus că am încredere că o să îți îndeplinești visele. Am mari așteptări la tine.
- Ți-am mai spus să stai departe de mine. I`m a bad guy.
- Ah, iar asta? Îmi spui și mie de ce spui asta? Ce ai făcut așa rău?
- Trust me, I`m a bad guy.
- Spune-mi de ce.
........liniște......... Privirea mea încruntată te-a mirat, dar rămâi calm. Îți treci mâna prin păr. Același tic. Aceleași gesturi. Aceiași ochi ciudat de triști. Simt cum liniștea asta se strânge în jurul nostru și întunericul coboară din fereastră direct peste noi, așa cum stăm, întinși pe pat, privindu-ne în ochi fără milă.
- Bine, am să-ți spun. Sunt un bad guy pentru că te plac.
- Asta nu e rău.
- Nu, lasă-mă să termin.
Am văzut o sclipire de groază verde în ochii tăi pentru prima oară.
Îmi e atât de greu de explicat cum mi-am ținut respirația în așteptarea vorbelor tale și exact când ai deschis gura și ai rostit un ”Sunt un bad guy pentru că...” am tras adânc aer în piept și nu am auzit tot.
- Ce?
- Aha, așa...
- Chiar n-am auzit. Sincer...

- Sunt un bad guy pentru că îmi place de tine deși sunt deja cu altcineva.
......liniște....... Râsul meu a străpuns liniștea aia nesuferită. Voiam să fie orice, numai liniște nu.
- Ce???
- Asta era? De-aia zici tu că ești un bad guy? De cât timp ești cu ea?
Am simțit dezamăgirea din glasul tău. Ai luat figura îmbufnată a unui copil ce își dorește o jucărie deși știe că nu o va primi. Nu, n-am să-ți dau satisfacție! N-am să-ți spun cum am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Asta doar pentru un moment. Am aterizat în picioare. Într-unul, cum ți-am spus și ție.
- De 5 luni sunt cu ea. Dar practic nu mai e nimic între noi.
- Cum o cheamă?
- Mădălina.
Râd din nou. Ce aș fi putut să fac, monsieur? Să plâng? Ce, sunt proastă? Abia acum vine partea grea...
- Putem să rămânem prieteni.
- Nu.
- De ce nu?
- Pentru că NU. Nu vreau să fim DOAR prieteni.
- Ea știe de mine?
- Nu. Ți-am spus, relația noastră s-a răcit. Cel puțin din partea mea. Credeam că o iubesc, dar... apoi te-am cunoscut pe tine...
- De ce dracu te-ai mai încurcat cu mine dacă erai deja cu ea?
- Mi-ai plăcut de cum te-am văzut...
- Mda...
- Crede-mă, nu știu ce a fost... Serotonină, hormonul fericirii...
- Mă lași? Trebuia să fii sincer!
- Păi sunt!
- Cam târziu, nu?
- Dar sunt, nu? Mai am o șansă dacă sunt sincer, nu? Măcar încerc...
- Mai vedem. Hai să rămânem prieteni, te rog.
- NU!
- Ok, cum vrei...
Mare greșeală. Lungă seară. Ți-a sunat și telefonul de câteva ori. Medi(cum o alintai tu) plângea și te întreba de ce nu mai vii. Mi-ai părut un adevărat tiran. Felul în care i-ai închis telefonul, cum i-ai vorbit, cum nu te-a interesat, cum ai mai stat la mine încă ceva vreme, cum m-ai sărutat deși te-am rugat să nu faci asta, cum am râs, cum am povestit lucruri mai mult sau mai puțin importante, cum am căzut în Borcanul cu Amintiri Triste, cum am plâns, cum mi-ai sărutat fiecare lacrimă, cum m-ai ținut de mână și cum m-ai lăsat să te miștocăresc ca de obicei.
Am vorbit și despre ea. Adevărul e că mă simt și acum vinovată. Te-aipurtatcaunbou.
Ai plecat după ce te-a sunat o prietenă să-ți spună că ea plângea de câteva ore și că te porți ca un nesimțit. Câtă dreptate i-aș fi dat în alte circumsanțe...
Ne-am luat la revedere ca de obicei. Ți-am spus că totul o să fie bine. Ai spus că te duci să vorbești cu ea. Te-am rugat să îmi spui și mie ce-o să faci.
M-ai sunat a doua zi ca să îmi spui că ai împăcat-o până la urmă. Că erați împreună la cumpărături. Not fair.
Monsieur Bad, aveam să râd de tine vreo două săptămâni mai târziu când... dar asta e altă poveste. Și o păstrez pentru mine.
So, don`t do what I do. Altfel, ajungeți ca mine, singură în cameră(which is not that bad), cu Lilly Allen pe fundal și durerea aia în piept care nu mă lasă să respir. De altfel, acum mă simt mai bine. Și deși sinceritatea doare, nu voi fugi de ea. Asta, pentru că știu cum doare din ambele părți. Nu-i nimeni între noi, doar minciunile. Și nici un dor necunoscut nu m-a făcut să îmi fie frică până acum. Prefer să zâmbesc.
Ah, și aproape uitasem cât iubesc cântecul ăsta. Ciudat, dar se potrivește de minune. I like things that go together.


Damien Rice - 9 crimes
Vezi mai multe video din Muzica »

A feeling, a wish and a dream

- Care sunt visele tale?
- Mmmm… Păi am un vis…
- Așa...
- În care am 80 de ani...
- Ha!
- ... și port o rochie albastră cu picațele... Am o pisică tărcată în brațe, afară plouă și eu stau într-un fotoliu tapițat cu catifea. În spatele meu e o bibliotecă mare...
- Ce culoare au picățelele de pe rochia ta?
- Ce culoare? Portocaliu! Și până și cărțile și mobila miros a portocale! Și am și un șemineu unde arde focul... portocaliu!
- Păi și ăsta e cel mai mare vis al tău?
- Aa, nu... Eu ți-am spus doar unul din visele mele.
- Atunci vreau să știu care este cel mai mare vis al tău.
- Păi... nu pot să ți-l spun.
- De ce?
- Îl ști deja.
- Cum așa?
- Mi-e somn, lasă-mă.
- Dar nu mi-ai spus dacă s-a oprit ploaia în visul tău.
- Lasă-mă să dorm... Ah, ce mi-e somn.
Pătura asta miroase a cozonac. Și e moale. A, da îmi amintesc acum. Miroase ca Ajunul Crăciunului.
- Hei, mai spune-mi ceva de visul ăla!
- Nu, dacă vrei îți spun de altul.
- Bine, dar vreau să fie un vis care să-ți dorești să fie realitate.
- Dar eu îmi doresc să devină realitate toate. Dar dacă vrei am unul secret.
- Secret?
- Da, un secret! Un secret pe care toată lumea îl știe, dar toți se fac că nu-l știu!
- Dar atunci numai secret nu e!
- Ah, ce nesuferit ești! Nu-ți mai spun nimic!
- Hai că nu te mai sâcâi, dormi, dormi...
Ce mi-ar place să strâng pe cineva în brațe în timp ce dorm... Cineva care să mă îmbrățișeze la loc, nu ca plușul ăsta! Și aș mai vrea să am draperii verzi ca fisticul, cu desene de culoarea înghețatei.
- Tu de fapt ai vrea să le mănânci! Mai bine spune-mi ce ai făcut zilele astea. Ai învățat să mergi pe bicicletă?
- Nu, dar sunt sigură că am să reușesc. Așa mi-a spus nenea ăla de pe alee care m-a ajutat să mă ridic după ce am căzut. Cică nu sunt singura care nu știe să meargă...
- Hai, nu te întrista...
- O să reușesc, ai să vezi.
- Ce bine-ți stă când faci cu ochiul... Apropo, la tenis ai mai fost?
- Dap, și a fost mai bine de data asta. Am reușit să scot un 3-2 aiurit. Și am cunoscut pe cineva care lucrează la un anticariat. How cool is that?
- Uaaa, cât de tare!
- Da, știu. Așa, și după aia am fost la concert. Și a fost extraordinar.
- Unde ai fost?
- La un concert, în Hard Rock Cafe. Îmi place acolo, atmosfera e pe gustul meu. Muzica nu mai zic. Baniciu mi-a făcut cu ochiul, ca să vezi ce bătrânel drăguț e! Și a cântat la fel ca de obicei, incerdibil de frumos. Am râs, am plâns, am bătut din palme, am băut, dar nu alcool, am cântat și am plecat acasă cu zâmbetul pe buze. Apoi a urmat o zi de stat degeaba.
- Cum, de 1 Mai ai stat degeaba?
- Da, am gătit spaghete și ne-am uitat la Married With Children. Sezonul I. Și am mai văzut și Happy Go Lucky. Suuuuper. I like Poppy :). Spaghetele nu mi-au ieșit, dar nu-i nimic, băieții au zis că sosul a fost bun. Și a doua zi le-am gătit o invenție. Le-a plăcut. G. a ars ceapa. Am râs de el. Și din nou Married With Children. Sezonul II. Și The Incredibles.
- Și acum?
- Acum sunt singură. Gătesc și ascult Moonspell. Cea mai tare combinație.
- Ăștia nu erau sataniști?
- Cui îi pasă? Sună bine. Ah, afară plouă așa frumos că-mi vine să-mi iau cizmele de ploaie și să dau o raită prin parc. Dar mai am de gătit... Sunt mândră de mine că am reușit să mă țin de cuvânt într-o privință, măcar atât.


Morcheeba - World Looking In
Asculta mai multe audio Muzica »