Timpul vindecă tot (?)

De multe ori mi-am imaginat, de cele mai multe ori când cineva se uita chiorâș la mine pe stradă, alteori fără vreun motiv aparent, cum ar fi să uit să-mi iau fusta sau alt obiect vestimentar indispensabil ținutei unei domnișoare decente și să ies așa golașă în lume. Exact așa m-am simțit azi, când am coborât la Romană și aveam o mie de gânduri. O mie și unul, de fapt. Mă simțeam goală-pușcă, murdară și ciuntă. Picioarele m-au purtat prin asfaltul încins și necleios. M-am oprit într-un magazin unde am probat trei perechi de pantaloni scurți și deși unii îmi veneau destul de bine, nu i-am luat. Am plecat și mi-am purtat gândurile pe lângă vitrine. Am intrat într-unul dintre magazinele acelea cu preț unic, unde culorile țipătoare ale maieurilor de damă îți iau ochii, iar înăbușeala groaznică generată de numărul mare de vizitatori îți dau dureri de cap. M-am învârtit fără să știu ce caut de vreo trei ori, m-am oprit în fața standului cu încălțăminte și m-a luat amețeala de la mirosul greu de transpirație și cauciuc. Am ieșit în câteva secunde și m-am oprit într-un magazin dintr-acelea "selecte" sau "de firmă", doar ca să-mi plimb degetele pe materialele mătăsoase. Am o problemă cu aceste magazine. Ori sunt foarte scumpe, eu sunt prea săracă. Aleg prima variantă. Așa că de fiecare dată când pășesc într-unul, înregistrez tot și mă duc în second-hand-ul meu preferat și "downloadez" preferințele în sacoșă fără prea multe șocuri pentru buzunar.
Cred că m-am chiorât vreo 2-3 minute la o pereche de cercei fără să mă pot hotărî dacă îmi plac sau nu, în timp ce o tanti cânta pe fundal, la radio, o melodie "power and control", cum o să îl facă ea pe un băiat să sufere și așa mai departe. Bizar, în orice caz.
După care te-am așteptat. Și-am așteptat să mă iei în brațe și să-mi spui că o să fie bine. Sau măcar că o să doară mai puțin. Dar ochii tăi erau goi, iar privirile noastre erau în dezacord. Și un zid crescut de undeva din spatele nostru ne-a învăluit. Când ai plecat, cerul era albastru-închis, și plin de nori ca niște pete de cerneală. Luna semăna cu o unghie ruptă, galbenă, palidă, bolnăvicioasă.
Ajunsă în stație, nu-mi doream decât să vină tramvaiul mai repede,  nu pentru că îmi doream să ajung acasă atât de repede, ci pentru că îmi doream să stau pe scaun. Mă dureau picioarele îngrozitor și toate băncile erau ocupate. Pe drum am cumpărat o pâine cu secară, brânză topită și bere cu lămâie. Și-am început să plâng. Pentru mine, plânsul este o modalitate de a mă liniști. Nu și de data asta. De data asta a fost doar semnul că totul merge în contratimp, că e exact pe dos, că trebuie să mă trezesc și să îmi recunosc slăbiciunile. Că îmi lipsește tâmpita aia de sor'mea, că îmi fac griji pentru ea și vreau să îi aud glasul. Că mă uit în ochii tăi și te implor să ai grijă cum pășești pe sufletul și visele mele. Că ascult aceeași melodie absolut tâmpită de o oră și beau bere. Nu, nu e aia cu "power and control". Cred că am o șansă de recuperare în comparație cu vecinul/vecina. El/ea ascultă "She will be loved" - Maroon 5.

Supergirl se simte mai bine când scrie. Pentru ea chiar și pofta de scris este o bucurie, așa că nu vă faceți griji.

Primul și ultimul examen

Mi-aduc aminte primul examen la facultate. Management cu dl Papuc. Mi-aduc aminte cât de tare m-a motivat lucrarea de seminar dată cu o zi înainte de examen. Luasem doar 7. Conta doar 1 punct și teoretic, îl luasem. Dar dl Papuc a avut grijă să ne dea subiecte mult mai dificil construite și mai în detaliu decât materia pe care o aveam de învățat pentru examinarea finală. Mi-aduc aminte cum am ajuns acasă și tot ce am făcut din momentul în care am intrat pe ușă și până a doua zi, ora 9, a fost să citesc și să rezolv probleme.
Am luat 10, fără câteva sutimi. Nu îmi mai amintesc exact. 9,70 sau pe aproape. Important e că în noaptea aceea albă nu m-am gândit decât la cum să fac să nu ratez niciun detaliu. Și la ochii mamei. Nu voiam să mi-i imaginez triști. Voiam să îi văd radiind de bucurie.
5 ani mai târziu, mă aflu în fața ultimului examen din ultimul an la FAA. Și tot la ochii mamei mă gândesc.
Mai am puțin, dar deja o simt cum zâmbește. Și de data asta maria e plictisitoare și profesorul și mai și. Așa că mă bucur că mă pot gândi încă la mama mea și la zâmbetul ei.

Aceasta este o bucată din copilăria mea, basmul meu preferat:
Ochii Mamei - Basm Japonez
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Iubesc faptul că...

nu-mi mai dai fluturi în stomac. mă faci să plutesc, ușor, calm, nu foarte sus, ci aproape de suprafață. aproape de tine. de oameni, de mirosul pământului și sunetul pașilor. aproape de mine, așa cum mă văd reflectată de lumină în ape liniștite. și avem sens iar, nu prea mult, dar îndeajuns cât să ne simțim fericit de gradați, măsurați și cuantificați. ca 50 ml de fericire într-un vas Berzelius.
Iubesc faptul că în loc de fluturi, ne-au crescut aripi.  

Ron Pope - A Drop In The Ocean

Mi-am pătat sufletul cu suc de mere

De fiecare dată când disperi şi nu sunt acolo, adu-ți aminte, cortexul uman a dezvoltat o întreagă zonă în creier numai pentru speranță. De fiecare dată când te vei simți social respins, maltratat și incapabil să te amesteci în mulțime, când valul de oameni reci și necunoscuți te va naufragia în siguranța izolării și semi-depresiei, adu-ți aminte că există o explicație științifică pentru fiecare reacție la mediul extern. Suntem programați să fim sociali, dar să reținem foarte puține chipuri și să asociem și mai puține nume cu ele. De fiecare dată când străini ne sunt cei pe care i-am cunoscut în detaliu, cu care am împărțit clipe, gume de mestecat, păreri, vise, momente de electricitate oculară, când irisul se transformă în cer, iar cerul te urcă, și scările lui te duc mai aproape de stele decât dacă ai zbura cu o rachetă spațială a NASA direct prin miezul lor de foc, de fiecare dată când cunoști cum își bea cafeaua și că îi place parfumul ierbii și că detestă înghețata de vanilie, iar toate astea se transformă în ceață și sufletele voastre în piatră, atunci merită să te dai cu hipotalamusul de toți pereții. De fiecare dată când relațiile cu oamenii sfârșesc prost, te refugiezi în rămășițele indestructibile din tine. Suntdefiersuntdefier. Autodistructiv. Distrugi toate amintirile fizice. Te chinui să scoți pete de suc de mere de pe fața de pernă și de pe sufletul tău. Și bei/fumezi/tragi/plângi/alergi/dansezi până pici lat. Schimbi număr de telefon, schimbi cercul de prieteni, schimbi viața ta de zi cu zi și ritualul din zori de zi. Nu mai aștepți pe nimeni să intre la duș. Nu mai pregătești micul dejun. Un iaurt e de-ajuns. Și poți să lași liniștit vasele în chiuvetă. De fiecare dată când se întâmplă să dai peste un loc, un parfum, un vechi prieten, amintirile te năpădesc, dar trăiască judecata și cortexul prefrontal, n-ai să schițezi mai mult de un zâmbet la întrebarea aia pe care o aștepți cu teamă și ură "Și... mai știi ceva de...?" De fiecare dată, ai răspunsul potrivit. Să nu se vadă. Să nu se simtă. Să creadă că totul e bine. Doar așa o să poți să crezi și tu că e bine. Și-apoi dai de fotografia/șoseta/ceașca/frontala/tricoul sau prosopul ĂLA, căzut după dulap. Cine naiba te-a pus să faci curat? Te poți spânzura și de o lustră murdară. Dar te respecți. Și fiecare explicație științifică se duce naibii. S-au sinucis toate procentele. Am strâns de gât toate ecuațiile. Și tu ești aici. Interval deschis, eu la un capăt, tu la celălalt.