pe principiul... acțiune și reacțiune

un nod în gât și-un șut în fund.
Aaaah, dulce echilibru.

băiat deștept, Newton ăsta.

melodia săptămânii(a se asculta obligatoriu la căști noi în stația de ratb):
Brokeback Mountain - Soundtrack 1
   
 Asculta  mai multe  audio   soundtrack

noapte bună!

Extraterestră

Rafturile cu cărți erau prăfuite, iar în aer plutea un parfum de ceai de fructe, dulce și înțepător. Oamenii își beau cafelele plictisiți și obosiți, ridicându-și rar privirile din cărți și ziare de duzină, adevărată risipă de hârtie și cerneală. Dintr-un colț răsuna o melodie, un jazz molatec și stins ca un calmant.
Era singură, nu-și închipuia. Era singură. Nu era legată de nimeni, nu depindea de nimeni. Dar nici nu era nimeni acolo. Încerca să se regăsească pe sine, dar se împotmolea într-o singurătate moale și grea, sufocantă ca o mare de noroi.
"Oare am iubit cu adevărat vreodată?" Gândul o străbătu cu un fior dureros și mut, căci își aminti de un timp atât de îndepărtat, pierdut printre două ere glaciare, un timp preistoric. Dragostea ei se pierduse odată cu o lume atât de învechită, încât își simțea inima scoasă din uz. Cum se trezise în capitalism, în această ceainărie înțesată de oameni moderni, nu știa. Știa doar că fusese părăsită, lăsată singură.
Și-a plătit consumația și a ieșit din ceainărie. În comparație cu mirosul greu de ceai și cărți vechi al locului, aerul proaspăt și rece de afară o făcură să tremure din toate încheieturile. Ploua.
Fără să se gândească la o țintă anume, porni pe străzile pline de bălți și de oameni grăbiți. Parcă dintr-o dată realizase că nu era de pe Terra, atât de străină era.
"Poate sunt un extraterestru fără să știu."
Oftă și schimbă direcția către cea mai apropiată stație de autobuz.

să uităm

e ciudat cum unii oameni trec prin viața ta fără să lase nimic care să amintească de prezența lor. e trist felul în care toată căldura dintre noi se poate risipi în doar câțiva aburi subțiri, amintire a mii de gesturi, a mii de ticuri  și obiceiuri. și te simți singur, singur într-o casă rece, părăsită, în care ușile trosnesc și geamurile scârțâie.
mi-e mai groază de acomodarea cu despărțirea decât cu momentul în sine. pentru că nu rana e cea care te doare, ci faptul că cicatricea îți va aminti mereu de viața care pulsa înainte în inima ta.
hai să uităm.

Sunt o ipocrită

Când poți să sari într-un picior dimineața, ascultând Peggy Lee

Când cartea cu povești pe care ți-o dorești se odihnește frumos pe noptieră

Când știi că se apropie primăvara și ghioceii răsar din... tastatură

Când muzica este blues și blues-ul este Muddy Waters

Când ai în inima ta un loc special pentru oameni dragi pe care nu i-ai cunoscut niciodată

Dar știi foarte bine că și ei au o cămăruță pentru tine în sufletele lor

Când toate filmele pe care le vezi devin, pe rând, filmul tău preferat

Când nopțile nu mai  miros a fum, ci a ceai, a bănci vechi de lemn și-a flori de câmp

Când minunile devin mici, mici, ca niște mărgele, și toate ți se-nșiră în păr

Când cuptorul ascunde o lume nouă și fascinantă

Și poți străbate 10000 de leghe cu... metroul

Când toate stolurile de fluturi se liniștesc în stomacul tău

Când toate poveștile cu zâne se duc la culcare odată cu tine

Când ți-e dor și ți-e bine în același timp

Când îți iei o pauză de prăjituri fără prăjituri

Și fiecare secundă este o mică ciocolată cu fistic

Atunci ești ipocrit de fericit.