Aripi de fluture

E-atât de ușor să străpungi liniștea deplină a nopții, atât de ușor și de dulce. E ca o tentație care îți dă un strop de siguranță, îți ostoiește teama că ești singurul om în viață, singurul care străbate noaptea.

E-atât de ușor să te lovești de toate lucrurile inutile pe care le-ai strâns în timpul în care nu ți-a păsat ce aduni, ce aduci și ce lași acasă. E ușor să le strângi pe toate la un loc în ziua în care te hotărăști să faci curat, să le dai foc și să uiți că au existat.

E-atât de ușor să ștergi un număr de telefon. Doar un buton distanță. DELETE.

E simplu să te trezești într-o dimineață îngândurat și apăsat de o existență monotonă, repetitivă, în care te regăsești odată cu primele riduri, cu primele fire albe, cu ultimele clipe... Iar undeva, într-un colț năpădit de praf și întuneric, se află ele, amintirile, dovada vie a faptului că ai pășit în viață, că inima ta a bătut. și a bătut în ritmul inimilor pe care le-ai atins. 

E simplu să îți pierzi cheile. Să-ți uiți eșarfa sau abonamentul de transport, sau chiar și portofelul. 

E-atât de ușor uneori să ne lăsăm ochii acoperiți de vălul ignoranței. E-atât de ușor să te înglodești în nepăsare până treci în neștiință și-apoi în neființă.

E-atât de ușor.

Ca atunci când rupi aripile unui fluture. Atât de ușor, încât atunci când îl prinzi și-l simți nemișcat, aproape paralizat, strâns de degetele tale, te îmbată atracția gestului. De a distruge, de a face viața să se oprească... Îmbietorul impuls te face să-l contempli și vezi, vezi cât e de speriat și sfios. Atât de speriat, că nu-și lasă nicio celulă să tresară... Și-o clipă de disperare mută îi umbrește scurta existență.

E-atât de ușor.

Din suflet, despre Roșia Montana

Aș putea să scriu despre 1000 de subiecte și 1000 de oameni. Aș putea compune poezii, la fel cum aș putea chiar să fac review-uri de produse și servicii IT, cu toate specificațiile tehnice ca la carte. Științe ale naturii, politică, bancuri, modă, muzică. Cred că reușesc să scot cel puțin de un eseu. Argumentativ chiar.
Can-can și vedete autohtone nu prea cunosc decât din pamfletele ocazionale ce-mi pică sub nas.
Aș putea să scriu despre bărbați. Un ghid al relațiilor.
Tratate de psihologie pe tema depresiei generației Y.
Politici nucleare.
Cu puțin ajutor, scot și un articol despre ultimul meci al Stelei. Calitativ ridicat în comparație cu gazetele de așa zisă specialitate.
Dar nu, aleg alte subiecte pentru care să bat din taste și să beau cafea ieftină.
Nu pentru că celelalte ar fi sub demnitatea mea, ci pentru că am rămas impresionată profund de procesul de conturare a unei prime forme de conștiință națională colectivă. În sfârșit, pluricelulară.
Cum a apărut să viețuiască această idee în inimile unor oameni care se privesc indifereți în tramvaie, care nu își zâmbesc pe stradă, care oftează la unison la cozile supermarketurilor cu marfă proastă, dar scumpă?
A fost de ajuns ca o mână de oameni să observe intențiile manipulatoare și dezinformatoare ale mijloacelor media, veșnicul canal de revărsare a gunoiului politic, gunoi care curge în șuvoaie peste noi și ne modelează sau ne îngenunchiază. A fost de ajuns o campanie de publicitate mincinoasă născută din aroganța de a ne cosidera gata proști și pregătiți de încă o lovitură. Asta, și niște forțe ale ridicolului celui mai hidos, care au pictat chipuri monstroase tuturor celor care au vândut fizic și moral Roșia Montana.
Sunt doar un om, dar greața stârnită în fața argumentelor subțiri ca gheața în favoarea proiectului m-a făcut să simt cea mai adâncă indignare. Iar repulsia m-a îndemnat la acțiune. Am participat din tot sufletul la mișcarea de protest. De ce?
Pentru că vreau să cred că sunt un om cu demnitate și bun-simț. Ori opusele lor defilează pe la posturile TV, propovăduind beneficul proiectului Roșia Montana și minunăția RMGC.
Pentru că sunt om fără prea multă răbdare, dar cu mult spirit de auto-conservare și supraviețuire. Dacă un lucru mă irită, nu voi reacționa atât timp cât este contrar integrității mele fizice și morale.
Pentru că mă uit în ochii bătrânilor mei și văd tristețea pe care regimurile anterioare le-au încrustat-o adânc și ireversibil.
Pentru că mâinile părinților mei și ai părinților părinților mei sunt brăzdate de linii adânci și aspre, semn al unei munci grele, mistuitoare, dar cinstite.
Pentru că văd flori ofilite în lipsa oxigenului sufletesc al celor mai mari, a luminii înțelepciunii și a hranei pământului lor strămoșesc. Acesta este spiritul tinerilor și copiilor noștri, flori care se ofilesc încet în mocirla creată de actualul sistem politic, întreținută de robia propriilor părinți.
Pentru că fac parte din produsul zilelor noastre, din această mare de suflete mutilate de o Românie în care te naști și crești orfan.
Pentru că unitatea este primul și cel mai important pas pentru ieșirea din acest impas istoric.
Și pentru că mai sunt sute, mii, milioane ca mine.

Această încercare este o bucurie pentru mine. Ne-a adus în pragul trezirii dintr-un lung și greu coșmar al indiferenței și neștiinței.
Voi reveni și voi puncta din nou asupra acestui subiect cu mintea mea de femeie de 25 de ani, corporatistă și defectă. Dar voi vorbi dintr-un suflet sincer și iubitor de pace și de oameni.

Vă mulțumesc,
Alexandra

povestea cea tristă a lui Săndel-Păhărel

În bucătăria lui SuperGirl, Săndel-Păhărel îi arunca deja ocheade dulci Ceșcuței-Alinuța, așezată în dulapul de jos cu toate ceainicele și ceșcuțele educate și stilate.
Cum era doar de sticlă și din el se bea doar bere sau ocazional Pepsi Light sau Cola Zero, Săndel-Păhărel era silit să stea la grămadă cu toate paharele și cănile, unele chiar ciobite sau, mai rău, crăpate.
Pe deasupra, în corpul lui de sticlă se ascundea un mare timid, așa că nu prea îndrăznea să îi mărturisească Ceșcuței ce simte în rarele ocazii atunci când se întâlneau și stăteau la coadă să fie spălate cu detergent și apă caldă.
În ceea ce o privește, Ceșcuța era și ea, în secret, îndrăgostită până peste cap de Săndel-Păhărel, așa transparent și cristalin cum era el. Dar n-ar fi făcut un prim pas nici să o pici cu ceară... ceea ce s-a și întâplat odată, când SuperGirl a avut pană de curent și n-a nimerit o cană mai de Doamne-ajută prin bucătărie.
Așa că își aruncau amândoi adesea priviri și uneori chiar își zâmbeau pentru o clipită sau două.
Într-o zi, ibricul băgă de seamă de ce se petrecea și se duse glonț la Săndel-Păhărel:
- Amice, dacă ți-a căzut cu tronc Ceșcuța, de ce nu încerci să intri în vorbă cu ea?
- N-aș ști ce să-i zic și m-aș bâlbâi îngrozitor! Nu știu ce o să mă fac...
- Stai fără grijă, prietene! Am o soluție care o să te salveze de toate necazurile. De ce nu încerci să-i scrii o poezie?
- O poezie? Să știi că nu e o idee chiar atât de rea... Numai că n-aș știi cum să i-o trimit.
- Nu fii zevzec, i-o înmânez eu personal și îi zic că e din partea ta! Ce zici de asta?
- Ei, asta e o idee excelentă! Mulțumesc, prietene!
Zis și făcut. Săndel-Păhărel se apucă de înșirat versuri... despre cât de dulce este cafeaua neîndulcită pe care o beau oamenii cu Ceșcuța-Alinuța, despre bulinele care seamănă cu niște confetti strălucitoare de pe poalele rochiei ei, despre alunițele ei ca niște pete de cacao și mai ales despre ochii ei negri care contrastau atât de minunat cu pielea ei de porțelan.
A doua zi, ibricul s-a și înfățișat la dulapul de jos al ceșcuțelor pretențioase și prețioase, unde Ceșcuța Alinuța abia își aștepta cafeaua cu lapte obișnuită. Făcu niște ochi mari cât cepele când ibricul îi înmână un plic alb, fără nicio recomandare.
- Ce-o mai vrea și ăsta așa de dimineață? se întrebă ea, nemulțumită și fără chef.
Se înțelege, cafeaua încă nu se servise.
Zevzecul de ibric, căci asta și era, îi dădu plicul și uită, aiurit cum era, să îi zică din partea cui era plicul. Ce-i drept, se și grăbea, căci trebuia să ajute la prepararea micului dejun și SuperGirl deja în căuta de 2 minute.
Ce gafă! Căci Ceșcuța-Alinuța citi poezia și rămase impresionată de profunzimea versurilor, al căror autor îl consideră din start pe ibric, și în niciun caz pe Săndel-Păhărel, de care uită pe loc!
Și din această clipă, Ceșcuța-Alinuța nu mai avu ochi decât pentru ibric, în timp ce Săndel-Păhărel deveni tot mai trist și mai abătut. Atât de mâhnit era, încât începu să viziteze debaraua sticlelor de vin.
Și l-am găsit împrăștiat pe gresia din bucătărie azi de dimineață. Probabil a încercat să sară de pe raft în dulapul de jos al Ceșcuței.
Și m-am tăiat în inima lui spartă în mici bucăți ca niște ace de sticlă.

warm and cozy (călâi și bun de culcușit)

De tine nu m-am îndrăgostit, nu. Tu mi-ai picat cu tronc, zdrang și bang. Și n-aș putea zice că am fost cu capul în nori de fiecare dată când eram împreună. Pentru că pluteam printre stele verzi, de la sutele de stâlpi pe care îi încasam mergând pe stradă și gândindu-mă la tine, scriindu-ți mesaje.
Și nu te voi uita niciodată. Dar am așa un hunch că o să fac Alzheimer la bătrânețe.