Poate și mâine.

Proclam tăcere până veți reuși să-mi smulgeți un zâmbet.
Nu mai vreau să ascund faptul că am obosit.
E mai simplu să recunosc că sunt vulnerabilă azi. poate și mâine.
Mi-e greu să-mi termin povestea, căci ritmul ei vesel a fost rupt de cineva. Cineva care n-a pus preț pe vise, pe cuvinte și tăceri. Măcar de-ar fi învățat să creadă iar în ele.
Ochii îmi sunt roșii, fardul negru și întins, distanța e perfectă, tăcerea rotundă și bolnavă.
Azi nu mi-e greu să recunosc că am crezut că mi-e bine.
Azi nu mi-e greu să recunosc că am greșit.
Azi mi-e greu. Azi mi-e greu.
Alexandru Andries - Casanova

Asculta mai multe audio jazz

În Țara Șosetelor Desperecheate - partea II

Zilele treceau, și Făt-Frumos se înzdrăveni. Odată ce alifia cu păpădie a Fericicăi își făcu efectul, scăpă și de cicatricile cauzate de vărsat, recăpătându-și chipul frumos, adorat de toate fetele din Împărăție. Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când se plimbau prin pădurea de portocali din jurul palatului, Făt-Frumos îi spuse Fericicăi:
- La sfârșit de mai, plec în căutarea Ilenei Cosânzeana. Am vorbit și cu Împăratul și e de acord să-mi împrumute calul lui de război blindat cu oțel armat și copite pluristratificate cu policarbonați, rezistent la ghiulele, săgeți, explozibil, grenade și gloanțe. Pe deasupra, mănâncă jăratec. Abia aștept.
Fericica îl privea cum vorbea înflăcărat. Deși ea venise cu ideea salvării Ilenei, parcă se temea pentru Făt-Frumos. Insistase să vină și ea, să-i slujească de călăuză, dar răspunsul lui ferm o umplu de tristețe, căci prefera primejdiile drumului de care el încerca să o salveze, decât plictiseala și amorțeala din castel. Unde mai pui că de când devenise sfătuitoarea prințului, munca împerecherii șosetelor reveni unei alte slujnice. Pusă în fața acestor perspective sumbre, Fericica era străbătută tot mai des de un fior de tristețe și de altceva, un ceva nedefinit, care avea legătură cu serile din fața focului din șemineu, când Făt-Frumos își bea miedul, sporovăind despre viitoarele lui aventuri.
Astfel că, într-o frumoasă zi de mai, când grădina castelului era prinsă într-o îmbrățișare tandră de toate gingașele panseluțe și margarete, de minunații crini, de parfumata iasomie și de delicatele azalee și flori de nu-mă-uita și ciuboțica-cucului, Făt-Frumos, încălecând calul alb parcat în fața Marii Porți, își luă adio de la părinți și supuși. Fericica îl îmbrățișă cu ochii înlăcrimați și îi dărui un safir fermecat, un fel de abonament Internet wireless, ca să o țină mereu la curent cu ceea ce i se întâmplă. El rupse unul din trandafirii încă îmbobociți și i-l așeză după ureche, după care îi sărută mâna și plecă.
Biata Fericica, condamnată la serile triste și goale între pereții întunecoși și umezi ai castelului, nu-și mai lua ochii de pe profilul de Facebook al lui Făt-Frumos. Din când în când, vedea cum Făt-Frumos își schimbă statusul din "Plimbare prin Pădurea Morții" în "Mă lupt cu spânul, brb". Ar fi vrut să o urmărească și pe Ileana Cosânzeana, dar aceasta nu-și mai updatase profilul de la ultimul status "Petrecere în pijamale la Frumoasa din Pădurea Adormită". Așa că nu prea avea ce face, decât să meargă din când în când la cumpărături cu Scufița Roșie, o fetiță zvăpăiată, care râdea din te miri ce și nu cumpăra decât vin și cozonac. Asta până într-o zi când a plecat în vizită la Bunica, și nimeni n-a mai auzit de ea.
Plictiseala era ușor de îndurat pe lângă dorul care o mistuia acum pe sărmana Fericica, căci îi părea acum rău că îi povestise lui Făt-Frumos de Ileana. Dar își alunga acest gând din minte și aștepta întoarcerea lor cu inima cât un purice.
Între timp, Făt-Frumos, fascinat de toate cele câte le întâlnise în drumul său, era beat de aventura pe care o trăia. Aproape că uitase pentru ce plecase, sau de unde plecase. Singura care îi apărea în minte era Fericica, și-atunci își amintea de sfaturile ei și își continua căutarea. După lungi peripeții pe care cu altă ocazie le vom povesti, ajunse în Țara Șosetelor Desperecheate, un loc minunat și colorat. Străzile erau pavate cu cărămidă galbenă, iar grădinile verzi înconjurau case cât se poate de drăgălașe, construite sub colinele pline de flori. Parcă toate strălucirile curcubeului se adunaseră în această oază de culoare care îl duse cu gândul la Fericica.

În Țara Șosetelor Desperecheate - partea I

Fericica era o fată ca toate fetele. Îi plăcea să doarmă până după prânz, să împerecheze ciorapi și își urmărească vecinii de la fereastră, încercând să îi învețe pe toți după nume. De fapt, Fericica era atât de normală, că se plictisea, în camera ei cu pereți pictați cu flori și fluturi, din castelul lui Făt Frumos. A, da, un lucru neobișnuit despre Fericica era acela că slujea la castelul lui Făt Frumos, ăl mai băiat deștept și frumos din împărăție. Deși de obicei se ocupa cu împerecheatul șosetelor lui Făt Frumos și ale supușilor săi, Fericica mai și cosea sau peticea ciorapi, uneori croșetând dantele pe ascuns pentru a le atârna de șosetele lui Făt Frumos. Pe ascuns, pentru că ea nu avea voie să croșeteze, aceasta fiind una din atribuțiile celei care se ocupa de țesătorie, Madam Undreea, o cotoroanță bătrână care afurisea tot în calea ei.
Într-o zi, Făt Frumos, plimbându-se prin castel, plictisit nevoie-mare, că nu era sezon de vânătoare, iar balurile erau rare și lipsite de însuflețire ajunse în Marea Sală și ordonă clovnilor să îl amuze și chemă două slujnice să îi maseze picioarele, căci noile cizme din piele de crocodil în rodeau și-l băteau, dar trebuia să le poarte, ca să le arate tuturor cât de bun vânător era. Sorbind din paharul cu mied și privind, când pe fereastră, când la tumbele clovnilor, Făt Frumos ar fi dat orice numai să se simtă mai viu.
După ce-i masară picioarele și i le spălară, parfumară și pudrară, slujnicele îi aduseră o pereche de șosete noi și apretate, dar diferit colorate. Făt Frumos se lăsă încălțat, dar privindu-și picioarele, constată că avea o șosetă de-un fel și una de-un fel, amândouă având însă aceeași frumoasă garnitură cu dantelă, lucrată minuțios. Ușor amuzat și scos din nostalgie, ceru să fie adusă cea care făcuse așa o ispravă, adică Fericica noastră, care primi vestea cu un sentiment de teamă amestecată cu bucurie."În sfârșit a remarcat broderia", își zise ea, plină de speranță. Străbătând culoarele pentru a ajunge în Marea Sală, Fericica se simțea cuprinsă de furnicături, de parcă tocmai ce fusese pișcată de insecte.
Făt Frumos, galant și șarmant ca întotdeauna, o pofti să stea lângă el.
- Cum te numești, fetițo?
- Fericica, Măria Ta.
- Și cu ce te ocupi?
- Cu împerecheatul șosetelor, domnule.
Făt Frumos o privi pe sub genele lungi și dese. Părea o fată ca toate fetele.
- De unde ești, Fericica?
- Din Țara Șosetelor Desperecheate, domnule.
- Și acolo ai deprins acest... hm... meșteșug?
- Da, domnule. Mama mea era spălătoreasă, iar eu o ajutam cu împachetatul.
Lui Făt-Frumos îi plăceau oamenii din popor, și îi plăceau și mai mult oamenii care aveau o poveste de spus. O ascultă pe fată vorbind despre țara ei, despre locurile și oamenii de acolo, despre cum își petrecea timpul și chiar despre cum în fiecare zi îi cosea și îi împerechea șosetele. Făt-Frumos asculta uimit, căci toate lucrurile pe care i le spunea păreau pline de farmec și culoare. Ore în șir discutară despre vreme, politică și ceaiuri, amândoi fiind împătimiți băutori de ceai negru. Seara,Fericica s-a dus în camera ei dansând de bucurie, și adormind, dormi un somn dulce și plin de vise fericite. A doua zi, Făt Frumos a chemat-o iarăși la el. Și a treia zi, la fel. Curând, Fericica a devenit o prezență constantă în zilele nu demult triste și plicticoase ale prințului nostru.
Iar atunci când Făt-Frumos a făcut pojar, Fericica a fost cea care l-a îngrijit. În acea săptămână Făt-Frumos era tare prost dispus și țâfnos. De fapt, se temea că va rămâne cu semne de vărsat pe fața lui albă și curată. Mai într-o doară, îi spuse Fericicăi:
- Ah, ce mi-ar plăcea să pot să ies din castel.
- Dar nu aveți voie să ieșiți din cameră, domnule, puteți să îmbolnăviți toți slujitorii. Și atunci, cine s-ar mai îngriji de castel?
- Vreau să plec, mi-e dor să plec, să cutreier pădurile, să mă bat cu Muma Pădurii și cu dragoni,vreau până și la un bal al ielelor acum. M-aș duce chiar și la Zâna Măseluță în vizită, cu toate că mereu e ocupată cu pacienții și mă sperie mereu cu freza ei așchietoare și mirosul de alcool sanitar din cabinetul ei. Bleah, m-am săturat de supă, vreau o friptură de lup!
- Domnule, trebuie să țineți regim, altfel cum vreți să vă însănătoșiți?
- VREAU SĂ IES!
- Dar nu trebuie...
Fericica îl privea mustrătoare în timp ce el se cocoțase pe fereastră, dărâmând draperiile din catifea roșie.
- Ah, măcar de-aș întâlni o fată de care să mă îndrăgostesc, m-aș gândi la ea acum și timpul mi-ar trece mai ușor...
- Măria Ta, știi doar că Albă-ca-Zăpada vrea să vă împăcați, deși...
Făt-Frumos își ridică ochii superb de albaștri către ea:
- Deși?
- Deși... ei, bine, știți doar părerea mea. Nu cred că e îndeajuns de bună pentru dvs. spuse ea, roșind până în vârful urechilor. De fapt, nu cred că este vreo fată potrivită pentru dvs. Sunteți prea bun, prea educat, prea...
- Destul, spuse el, privind-o cu drag. Mi-ai spus odată că singura pe măsura mea ar fi Ileana Cosânzeana, cea care a fost răpită de zmeu.
- O, da, domnule, ea este și nespus de frumoasă, și bună, și blondă... păcat de ea, că trebuie să-l îndure pe zmeu.
- Păi, mă gândeam s-o salvez.
- Ce?
Fericica făcu niște ochi mari și îi îndreptă către Făt-Frumos, care o privea pișicher.
- Da, asta am să fac, cum mă fac bine. Mă duc s-o salvez pe Ileana Cosânzeana, și-am să mă însor cu ea. Ăăă, unde spuneai că o ține captivă?
- În Țara Șosetelor Desperecheate, undeva aproape de fosta mea locuință. Vă pot spune exact adresa, dacă promiteți să vă terminați supa.

I feel stupid and contagious

poate de-asta ma preling printre zile ca o umbră neagră și încăpățânată, veșnic înfometată de lumină... mi-e dor s-aud un tic-tac ritmat în piept, să-mi simt obrajii arzând și ochii strălucind. mi-e dor să simt un stol de ulii cu aripi de foc în stomac. m-aș mulțumi chiar și cu 2-3 fluturi. și-n ultima vreme e greu să mă mai înțeleg cu oamenii, chiar și cu cei la care în mod normal dau din coadă. îmi urăsc plictisul și lipsa de chef, oboseala care mă moleșește în fiecare dimineață și cearcănele de detectiv de noapte cu normă întreagă. aș dormi și te-aș visa la nesfârșit. aș dormi să fiu reală, să nu fiu umbră, să pot să simt și altceva decât ceasul care-mi ticăie viața în ore, minute, secunde... iar pierd metroul, iar întârzii, iar priviri mustrătoare, același birou, același sunet care mă trezește, aceeași voce plictisită din telefon, aceeași încordare sumbră și același drum spre casă. uneori, ieșim. alteori, râdem până la lacrimi. până ne vine să urlăm de durere, căci realitatea ne strivește spiritul și ne pocnește peste zâmbete. și chiar și sticla de vin devine amară, atunci când ești prea treaz să nu-ți pese și prea beat să poți număra din 3 în 3.
și-atunci se trezește unul mai deștept ca toți și spune că a venit chelnerița și vrea să închidă.