You know you're me when:

1. You shout "Feelings are gay!" once in a while and you're deadly serious about it.
2. You find yourself singing to the toilet "You're beautiful"(James Blunt) in a sharp voice.
3. You cry everytime you see "P.S. I love you", not because Jerry dies and doesn't end up with Holly, but because they shot only 2 minutes of Gerard Butler's streaptease.
4. You can play "The Settlers of Catan" for more than 12 hours and still want more. Actually, K. kicks my ass at wanting to play this game, even though we kick her ass at it.
5. You watched 3 movies in a row with Anthony Hopkins as Hannibal Lecter and were still be able to eat meat. Chicken, veal, usual stuff.
6. You've eaten so much oatmeal you need to sing to the toilet to... you know.
7. You watch "Prison Break" in the hopes of having a nightmare with Michael Scofield.
8. You end up having a nightmare with T-Bag and Hannibal Lecter playing Catan. Didn't stick around to see who won.
9. You don't kill spiders using force. You kill spiders using the force of glass cleaner and water!
10. You think your life is pretty amazing because you haven't had a spider attack in 1 year. 1 year! Man, I can start enjoying my life now!
11. You think Louis Prima is still mega-awesome and is the only one that can sing without real words.

Anti-gândaci

Țeava de sub chiuveta din bucătărie naște lunar câte un gândac de bucătărie monstru. De fiecare dată când ajung acasă îmi este teamă că o să mă trezesc cu un mare picior păros de gândac punându-mi piedică sau că o să-i găsesc punând de-un grătar și cotrobăind după muștar prin frigider. Azi am petrecut o jumătate de oră încercând să prind unul dintre modelele extra-blănos și super-speed cu peste 3 perechi de picioroange. N-am fost niciodată în stare să-i alerg, așa că am făcut mereu tot posibilul să am ceva toxic prin apropiere. De data asta se pare că BioCarpet nu este și nu poate fi folosit pe post de spray anti-gândaci.

E ciudat cum toată lumea se mută în perioada asta. Și nu numai că am tot felul de prieteni care suferă de mutația melc-cu-casa-în-spinare, dar se mai mută și în locuri care îți dau fiori și-ți vine să-ți faci trei cruci înainte să faci dreapta pe strada cu blocul lor.

Probabil și spiritele rele scuipă-n sân atunci când calcă pe acolo.

Nu vi se întâmplă și vouă să treceți pe lângă casa Familiei Addams sau prin locuri unde totul pare pe dos și albul pare negru doar pentru că lumina nu pare să răzbată pe aceste meleaguri blestemate?

Și ca să te ia frica și mai dihai, au și câte o semnalizare de-aia cu urme de gheare sau de colți. Nu că aș fi vreodată atentă la semnalizări.

Există o singură soluție: stau acasă, unde-i cald și bine și cutiile de ceai încep să danseze iar. Și-mi chem toți prietenii la mine.

PS - Ieri mi-am învățat și eu adresa. Mi-a spus-o recepționera de la pizza delivery. Inutil să mai spun că locuiesc de 2 ani aici. Și-acum imaginați-vă cum rânjesc toți dinții de rușine. Ah, ce-i mai rău a trecut, urmează să memorez... adresa celui de-al doilea domiciliu, respectabila corporație unde petrec câte 9 ore din fiecare zi lucrătoare.

muguri și fiori de frică

Frica cea mai pură,
cea mai terorizantă și mai paralizantă dintre toate,
cea care vine ca un tremur din toate extremitățile corpului și se adună într-un cuib de bisectoare întretăiate, sfâșiate una de alta,
conglomerate în pieptul care devine rigid și dureros,
"bau-bau"-ul cu mii de gheare și colți, nu e altceva decât
liniștea unei zile de primăvară
câmpul prăfos, măturat de un vânt uscat și rece
pagina goală din care mă privesc atât de limpede și concentrat
singurătatea care pătează spațiul îngust dintre buzele noastre
strângerile de mâini scurte în tramvai sau holurile facultății
saluturile pe scările rulante de metrou
zâmbetele furișe aruncate necunoscuților
golul din cești, din suflete puse la uscat în miez de vară
plinul din pahare de cristal ciobite și prăfuite
gresia rece
cuvintele nespuse
lacrimile înăbușite, păstrate sub pleoape fardate
urme de tristețe ascunse în rujuri și tocuri
înmuiate în vin și vodkă
lăsate la scurs nopți întregi
nopți cu stele reci și rele
dimineți fără mâncare și cafele
cărți galbene fără coperți
zdrelite
eviscerate
de un vierme imens
care roade conștiințe
precum acidul mănâncă în materie.
luciditatea aceea fremătătoare
care te arde în tâmple când vrei să dormi
când ceasul ticăie, deși nu mai are baterie
când inima îți bate, deși nu știi de ce
când totul e vis, și visul e totul
când sensurile toate se ridică
în valuri de praf pufos trecând prin mii și mii de minți,
prin sute de chipuri
prin zeci de conștiințe încremenite
și polenizează doar o singură floare
una, doar una.
atât de singură, că se sinucide ascunzându-se de soare
soarele care își cheamă razele în miez de toamnă
le strânge la piept și le trimite la moarte
devenind galben și bolnav
mâncat, în interiorul său concav
de lene
și uitare.

prin gaura cheii

Kings of Leon - Closer
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Era doar un copil, unul trist și nesigur. Unul care vedea în spatele fiecărei uși întredeschise un pericol îngrozitor, materializându-se în niște ochi negri, sclipitori. Ochi pe care îi vedea în fiecare coșmar, în întunericul fiecărei străzi și a fiecărei clădiri, dar mai ales, în holul din apartamentul în care locuia cu părinții săi. De fiecare dată când trebuia să se ducă la baie în puterea nopții, îi vedea. Erau ascunși după ușa din baie, după ușa din bucătărie, se vedeau strălucind de după vizorul ușii de la intrare și prin gaura cheii fiecărei camere întunecate.
Iar ziua se materializau într-un om-monstru care pândea de fiecare dată de după ușa din bucătărie. I-a spus surorii ei și nu a crezut-o. În fiecare seară, pândea să apară. Și exact atunci când renunța să aștepte, apărea ca din aer.
An după an, zi după zi, copilul trist și nesigur s-a luptat cu imaginea ochilor negrii și lucioși care îl priveau de după fereastră, din dulap și din șifonier. Cu timpul, ochii apăreau din ce în ce mai rar, din ce în ce mai șterși, din ce în ce mai ușor de ignorat. Atât de ușor de ignorat au devenit, încât copilul a crezut că au dispărut.
Dar ei au pândit mereu dintr-un colțișor al camerei în care lumina nu pătrundea niciodată. Au așteptat zile și nopți, ani întregi, și au devenit din ce în ce mai hidoși, mai furioși și mai vicleni cu fiecare clipă care trecea.
Au așteptat acea noapte în care toate scările scârțâiau și fiecare obiect trosnea într-o liniște mormântală, străină, deplină. S-au trezit în pașii care se auzeau târșâindu-se pe holul întunecat, s-au ascuns în toate ungherele și au pândit cu o răbdare morbidă, o răbdare pe care doar un animal înfometat o are atunci când își vânează prada... și-a măsurat pașii, și-a calibrat respirația, și-a încordat tot corpul lui negru și groaznic și...
totul s-a derulat rapid, într-o spirală întunecată care îți taie suflul și îți face creierii să explodeze. cursa a fost scurtă, copilul s-a agățat de tot ce a putut și s-a luptat cu toată forța de care era capabil, până când groaza a pus stăpânire pe el și orice strigăt care se chinuia să îi străpungă pieptul a devenit dureros și mut.
A închis ochii să nu mai vadă teroarea, să nu o mai simtă aproape, s-a lăsat târât și a renunțat să se mai zbată din strânsoare.
Pentru o clipă a crezut că a avut un coșmar.
Era amețit și își simțea stomacul pulsând. Îi era greață și totul se învârtea în jurul lui. Copilul acela sunt eu.
Și-atunci mi-am zis: "Hai în pat, frică. Dormi cu mine diseară!"
Iar frica i-a zâmbit pentru prima dată în 24 de ani.

M-am hotărât să scriu o poveste despre Bau Bau.