103 - 85 =...

... te rog, amintește-ți de mine ca de un vis foarte, foarte frumos.

Timpul vindecă tot (?)

De multe ori mi-am imaginat, de cele mai multe ori când cineva se uita chiorâș la mine pe stradă, alteori fără vreun motiv aparent, cum ar fi să uit să-mi iau fusta sau alt obiect vestimentar indispensabil ținutei unei domnișoare decente și să ies așa golașă în lume. Exact așa m-am simțit azi, când am coborât la Romană și aveam o mie de gânduri. O mie și unul, de fapt. Mă simțeam goală-pușcă, murdară și ciuntă. Picioarele m-au purtat prin asfaltul încins și necleios. M-am oprit într-un magazin unde am probat trei perechi de pantaloni scurți și deși unii îmi veneau destul de bine, nu i-am luat. Am plecat și mi-am purtat gândurile pe lângă vitrine. Am intrat într-unul dintre magazinele acelea cu preț unic, unde culorile țipătoare ale maieurilor de damă îți iau ochii, iar înăbușeala groaznică generată de numărul mare de vizitatori îți dau dureri de cap. M-am învârtit fără să știu ce caut de vreo trei ori, m-am oprit în fața standului cu încălțăminte și m-a luat amețeala de la mirosul greu de transpirație și cauciuc. Am ieșit în câteva secunde și m-am oprit într-un magazin dintr-acelea "selecte" sau "de firmă", doar ca să-mi plimb degetele pe materialele mătăsoase. Am o problemă cu aceste magazine. Ori sunt foarte scumpe, eu sunt prea săracă. Aleg prima variantă. Așa că de fiecare dată când pășesc într-unul, înregistrez tot și mă duc în second-hand-ul meu preferat și "downloadez" preferințele în sacoșă fără prea multe șocuri pentru buzunar.
Cred că m-am chiorât vreo 2-3 minute la o pereche de cercei fără să mă pot hotărî dacă îmi plac sau nu, în timp ce o tanti cânta pe fundal, la radio, o melodie "power and control", cum o să îl facă ea pe un băiat să sufere și așa mai departe. Bizar, în orice caz.
După care te-am așteptat. Și-am așteptat să mă iei în brațe și să-mi spui că o să fie bine. Sau măcar că o să doară mai puțin. Dar ochii tăi erau goi, iar privirile noastre erau în dezacord. Și un zid crescut de undeva din spatele nostru ne-a învăluit. Când ai plecat, cerul era albastru-închis, și plin de nori ca niște pete de cerneală. Luna semăna cu o unghie ruptă, galbenă, palidă, bolnăvicioasă.
Ajunsă în stație, nu-mi doream decât să vină tramvaiul mai repede,  nu pentru că îmi doream să ajung acasă atât de repede, ci pentru că îmi doream să stau pe scaun. Mă dureau picioarele îngrozitor și toate băncile erau ocupate. Pe drum am cumpărat o pâine cu secară, brânză topită și bere cu lămâie. Și-am început să plâng. Pentru mine, plânsul este o modalitate de a mă liniști. Nu și de data asta. De data asta a fost doar semnul că totul merge în contratimp, că e exact pe dos, că trebuie să mă trezesc și să îmi recunosc slăbiciunile. Că îmi lipsește tâmpita aia de sor'mea, că îmi fac griji pentru ea și vreau să îi aud glasul. Că mă uit în ochii tăi și te implor să ai grijă cum pășești pe sufletul și visele mele. Că ascult aceeași melodie absolut tâmpită de o oră și beau bere. Nu, nu e aia cu "power and control". Cred că am o șansă de recuperare în comparație cu vecinul/vecina. El/ea ascultă "She will be loved" - Maroon 5.

Supergirl se simte mai bine când scrie. Pentru ea chiar și pofta de scris este o bucurie, așa că nu vă faceți griji.