4 years time

Pe principiul "hai să condensăm timpul și să zburăm fericiți" am reușit să zipp-uim o mulțime de momente frumoase în doar 2 zile de vis.
Aventura a început cu wake-up call-ul lui Cati. Evident că eu nu mi-am auzit alarma și drept urmare, am plecat cu o oră și ceva întârziere la Gura Râului unde, după câteva ore de somn și de mers cu mașina, ne aștepta ceata lui Pițigoi.
Și-am purces, temerari și tineri, către Arka Park, unde ne-am cocoțat și julit și jucat până n-am mai putut. Și m-am dat pentru prima dată cu tiroliana. Înafară de câteva julituri în genunchi și în coate, nimeni n-a plâns după mama. Înafară de Daviduț.
Întorși după război, ne-am pus, neică, pe cântat. Vlad mi-a făcut poftă de Taxi și Andrieș, iar Simi mi-a adus aminte de o melodie dragă de la Noah and the whale. And it was sun, sun, sun and fun, fun, fun.
Ostoiți de grătarul regesc, ne-am pus și mai abitir pe cântat. Ce-a ieșit, nici nu vă puteți imagina.
La crăpatul zorilor, dormeam claie peste grămadă, dar fericiți. Și tot așa am rămas când ne-a ciocănit soarele în geam și-am început alinierea pe lângă chitare și pe lângă micul dejun arhaic: roșii de grădină cu brânză de țară și pâine ardelenească.
Să vă zic că am crezut că portul popular de duminică și la zilele de sărbătoare este doar un mit?
Ei bine, m-am înșelat. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am înșelat. Cu acești doi ochi ai mei am văzut oameni pe ulițele din Gura Râului purtând fote, catrințe, ii și pălării tradiționale, respectând sfânta zi de Duminică și canoanele strămoșilor.
Dragii mei, mi-a stat inima. Mi-a stat în frumosul Sibiu și în fermecătoarea Sighișoară.
Dacă în Sibiu m-am uitat lung la Palatul Brukenthal (pe care sper să-l vizitez destul de curând), în Sighișoara îmi venea să pup pietrele (chiar și pe cele de mormânt!), așa de pe sufletul meu este cetatea colorată, plină de flori și soare, pompând istorie și viață prin toți porii.

Și chiar dacă sunt obosită și am febră la mâini (de la parcul de aventură) și la ochi (de la minunățiile pe care le-au mângâiat), nu voi da log off acum. Mai am câteva pagini din "Iubita mea, Sputnik" de Murakami. Un singur cuvânt îmi joacă pe buze. Fericire.

PS - Am promisiunea lui Cati că mâine voi avea și câteva cadre cu SuperGirl plecată în aventură, deci stați pe aproape și ascultați melodia care îmi invadează camera:

Anti-gândaci

Țeava de sub chiuveta din bucătărie naște lunar câte un gândac de bucătărie monstru. De fiecare dată când ajung acasă îmi este teamă că o să mă trezesc cu un mare picior păros de gândac punându-mi piedică sau că o să-i găsesc punând de-un grătar și cotrobăind după muștar prin frigider. Azi am petrecut o jumătate de oră încercând să prind unul dintre modelele extra-blănos și super-speed cu peste 3 perechi de picioroange. N-am fost niciodată în stare să-i alerg, așa că am făcut mereu tot posibilul să am ceva toxic prin apropiere. De data asta se pare că BioCarpet nu este și nu poate fi folosit pe post de spray anti-gândaci.

E ciudat cum toată lumea se mută în perioada asta. Și nu numai că am tot felul de prieteni care suferă de mutația melc-cu-casa-în-spinare, dar se mai mută și în locuri care îți dau fiori și-ți vine să-ți faci trei cruci înainte să faci dreapta pe strada cu blocul lor.

Probabil și spiritele rele scuipă-n sân atunci când calcă pe acolo.

Nu vi se întâmplă și vouă să treceți pe lângă casa Familiei Addams sau prin locuri unde totul pare pe dos și albul pare negru doar pentru că lumina nu pare să răzbată pe aceste meleaguri blestemate?

Și ca să te ia frica și mai dihai, au și câte o semnalizare de-aia cu urme de gheare sau de colți. Nu că aș fi vreodată atentă la semnalizări.

Există o singură soluție: stau acasă, unde-i cald și bine și cutiile de ceai încep să danseze iar. Și-mi chem toți prietenii la mine.

PS - Ieri mi-am învățat și eu adresa. Mi-a spus-o recepționera de la pizza delivery. Inutil să mai spun că locuiesc de 2 ani aici. Și-acum imaginați-vă cum rânjesc toți dinții de rușine. Ah, ce-i mai rău a trecut, urmează să memorez... adresa celui de-al doilea domiciliu, respectabila corporație unde petrec câte 9 ore din fiecare zi lucrătoare.

Mulțumesc!

atât :).

totul e bine când se termină cu bine

Problemele mele sunt mai profunde: sunt îndoieli legate de credință. Am o singură certitudine: există un univers paralel, spiritual, care interferează cu lumea în care trăim. În afară de asta, tot restul - cărți sacre, revelații, ghiduri, manuale, ceremonii - toate mi se par absurde.
Paulo Coelho, Aleph

Unii spun că viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce aștepți. Eu cred altfel.
Atunci când sunt de mână cu prietena mea cea bună, în timp ce mă plimb prin Cișmigiul plin de lumini, în timp ce îmi strecor degetele printre paginile unei cărți care îmi place, primul pas în cărturești, parfumul de ceai și cărți, toate aceste lucruri mă fac fericită. Și timpul trece atât de repede când suntem fericiți.
Pe de altă parte, când aștept un tramvai care întârzie, un mesaj care nu mai vine, când aștept la abonamente sau la programare la medic, când sun la Speed Taxi și stau câte 10 minute pe fir ca să mi se spună că nicio mașină nu este disponibilă... păi, toate aceste lucruri parcă dilată secundele în ore și orele în luni.
Am stabilit deci că, cel puțin pentru mine, viața nu e ceea ce se întâmplă în timp ce aștepți. Un singur lucru e cert, însă. Avem nevoie și de fericire, și de tristețe, în existența aceasta a noastră. Avem nevoie să râdem și să plângem. Pentru ca timpul să nu treacă nici prea repede, nici prea încet. Așa, totul se echilibrează și putem gusta fiecare zbatere a aripilor noastre de fluture...
Azi mi-a revenit pofta de a scrie și de a citi. Azi, în timp ce mergeam pe stradă acasă, totul mi s-a părut atât de limpede. M-am regăsit. Și geanta mea cea bej m-a regăsit(mulțumesc Boschi). Iar cele două cărți noi(mulțumesc Hani) mi-au zgândărit apetitul pentru cele mai puțin noi pe care trebuie(repet, trebuie)să le termin înainte de a le termina pe acestea.
Încă un lucru, înainte de a sfârși o zi minunată alături de cele mai dragi ființe mie. Mulțumesc pentru bușitura care o să-mi aducă aminte și mâine de clipele frumoase petrecute împreună. Da, Roman, îți mulțumesc și ție!

Mairi Campbell and Dave Francis - Auld Lang Syne

Asculta mai multe audio traditionala

Palindrom defect

Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul. Am încercat o postare despre tura din Trascău, din 8-10 aprilie, dar s-a pierdut undeva între evenimentele ce-au urmat. Adică ziua mea de naștere și Paștele. Nu mai spun că am niște prieteni minunați, niște părinți minunați și-o viață minunată. Sunt o femeie bogată ce se bucură de tot ce-i al ei și-un copil cu ochi inocenți în care se răsfrâng chipurile celor dragi, toate luminate de un zâmbet.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...

PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...

ruga

Leeland - Tears Of The Saints

Asculta mai multe audio rock

străzile sunt aprinse de-o lumină galbenă, pașii îmi sunt grăbiți, mintea îmi aleargă aiurea. un băiat în zdrențe mă întreabă cât e ceasul și-mi zâmbește. e 22:30. A. pare atât de fericit cu G. mă strâmb la ei, îi pup și-mi continui drumul către stație. desigur, aceeași întrebare îmi tot apare pe ecran, iar eu o tot trimit în background. știu că vrei să te salvez, de-aceea te și lași descoperit, de-aceea îmi și arăți rănile și vânătăile tale, ca să știu, să simt durerea ce te-ar măcina sub buzele mele, dacă te-aș săruta. și imaginea asta îmi fuge odată ce ajung în stație și observ că sunt doar oameni ai străzii acolo. ei și copiii lor, care se trântesc pe asfaltul rece, se trag de păr și se mușcă. la sfârșit, cel care a reușit să-i dovedească pe toți ceilalți, se-așează triumfător pe canapea. are ochii verzi deschis, pătrunzători...
îmi găsesc un loc în tramvai și încep iar să derulez același șir de idei. durerea care mi-a zvâcnit până acum în frunte se prelinge spre pomeți și ușor spre tâmple... mă întreb ce fel de zi ai avut, dacă ai avut timp să răsufli, că eu nu, dacă ai primit vești bune de la doctor, dacă dacă dacă...
visez ușor în hurducăitul tramvaiului, dar ajung în cele din urmă în stație. întotdeauna mi-a plăcut să merg noaptea pe străzi, să mă bucur de liniște și de lumina gălbuie a felinarelor, de vitrinele aprinse, dar părăsite, de câinii vagabonzi și de oamenii care se grăbesc să ajungă acasă. de data asta aș fi vrut să fii și tu aici. aș fi vrut să fii aici, să mă săruți și-apoi să pleci. nimic mai mult. închid ochii. știu că nu te mai pot salva de tine însuți, pentru că asta ar însemna să mă pierd pe mine, să continui să-mi distrug ușor sufletul, să-mi risipesc fărâma de credință ce mi-a mai rămas. n-am înțeles niciodată de ce n-ai vrut să îți deschizi puțin sufletul, de ce n-ai vrut să primești puțin din lumina pe care o prețuiesc atât, lumina aia pe care el, veșnicul celălalt, o dorește cu o sete arzând. lumina pe care și cel ce se teme o vrea. lumina pe care tu, înfrigurat, o simți atât de caldă când știi să mă ții în brațe, când știi să-mi vorbești în șoaptă, când îți amintești să nu mă rănești, să nu mă lovești, să nu-mi arunci cuțite în inimă doar cu un cuvânt sau cu o privire, când știi să fii tu, când mă iei de mână și suntem simpli, el și ea.
din nou sunt confuză, deși știu ce vreau.
cum ajung pe strada mea, un bărbat își învelește motocicleta. eu privesc stelele și realizez că nu le-am mai văzut de mai bine de o săptămână. orașul te face să uiți să privești în sus, la ele. și totuși, le privesc și știu ce vreau. închin o rugă să nu mă calce când trec pe roșu, să pot să uit chipul lui plin de vânătăi și răni, să pot să uit că l-am văzut murind, să am mereu ceva bun în geantă pentru nevinovați, să fiu răbdătoare, măcar odată în viață, să nu răcesc, să o văd mâine pe Hani și să mă bucur de o seară de sâmbătă cu ceai și prăjituri, să adorm la un film cu Clark Gable, să-l visez și să mă sărute, să nu mă mai enervez pe Papi, decât foarte foarte foarte rar, atunci când chiar o cere, să nu uit să-ți mulțumesc atunci când găsești lucrurile pe care eu le pierd, s-o văd pe Dana mai des, să îmi placă mai puțin cafeaua, să te salvez, fără să mă pierd pe mine, să te salvez, și să ne pierdem amândoi, să te salvezi, uitând unde sunt, dar sperând că sunt bine, să fiu, Doamne, măcar un bob de grâu.

photosource: weheartit

My Hani is a star :)

voi fi în primul rând. ah, copilul meu a crescut...

1st post in 2011

ABBA - Happy New Year

Asculta mai multe audio pop


La Mulți Ani!

Happy New Year!

erase and rewind. no, just rewind. ok, time to erase.

18 The Cardigans - Erase & rewind

Asculta mai multe audio rock


Mimi stătea și se gândea cum să rezolve problema de geometrie fractală din noul număr Cosmopolitan. Ăla cu Paris Hilton pe copertă. După câteva încercări, s-a plictisit, și oricum era prea îndrăgostită să se poată concentra chiar și la culoarea unghiilor. Mimi era tristă și nu se putea gândi decât cum să facă să iasă din Triunghiul Bermudelor Iubărețe în care nimerise. Așa că, știind că o singură persoană o putea ajuta, puse repede mâna pe telefon, și mușcându-și buza de jos, așteptă tonul.
țârrrrr. pick up.
țârrrrrrrrrr. pick up, pick up... deja își rodea unghiile proaspăt lăcuite.
țârrrrrrrrrrrrrrr. un strat de ojă deja sărise, iar Mimi îți mușca degetele de nervi.
o voce mică răsună la celălalt capăt. Mimi trase aer în piept și cu un ton plângăreț începu să turuie.
Mimi: azi m-a sunat. să vorbim banalități. să ne prefacem că suntem prieteni. să-l asigur că sunt încă acolo pentru el. umărul de sprijin, urarea de noapte bună a fiecărei zile... nu mai vreau să joc în hora asta. nu mai vreau să fiu o certitudine pentru el. nu mai vreau sa-l aud vorbind despre ea și despre cât de stricată e relația aia a lor. mi se face greață.
mi se face greață numai când ma gândesc că am împărțit perna cu el și poate la nici o zi distanță, ea era acolo. pur și simplu simt că îmi explodează neuronii, unul după altul, când îmi dau seama că în adâncul adâncului sufletului meu... încă mai sper, încă mai cred că se va schimba.
da. deci gata, i-am dat satisfacția ca încă mai e cineva acolo, gata să-l primească cu brațele deschise, dacă el va dori asta. gata, de acum sunt ocupată, sunt rece, sunt distrată, băgată prin tunele, nu mai răspund la telefon, mă ascund, să-mi piardă urma, că prea devreme mi se pare că ni s-au reunit cărările, și încă mult prea puternic.
el se așteaptă să vreau să-l văd.
se așteaptă la explicații.
vrea comunicare.
vrea din nou sa îi împărtășesc ce e în sufletul meu. dar cum aș putea să fac asta, când nici eu nu știu?
când mi-e atât de INCREDIBIL DE TEAMĂ să mai simt ceva! scânci Mimi, cu ochii în lacrimi, în timp ce își mușca în continuare buza de jos, vechi obicei.
Vivi: poate asta e problema. îți e atât de teamă să mai simți ceva, încât nu îți poți da seama cu claritate ceea ce vrei și ceea ce simți. când îți e teamă, totul pare distorsionat.
singura modalitate de a-ți da seama cu adevărat de ceea ce vrei sau ceea ce simți e să renunți la frică, chiar și pentru câteva secunde, și să simți cu inima, nu să gândești cu mintea. e foarte greu, dar merită fiecare lacrimă și fiecare tresărire sufletească.
Mimi: chiar și atunci când știi că pierzi?
Vivi: nu ai ce să pierzi. poți doar să îți dai seama că drumul pe care ai pornit nu e cel mai potrivit pentru tine și să iei alt drum. câștigi o direcție nouă de viață, câștigi noi oportunități, câștigi libertate emoțională.
Mimi: mulțumesc, Vivi, nu știu ce m-aș face fără tine!
Vivi: nici eu fără tine, Mimi!
Mimi puse telefonul în poșetă și merse la salon, să-și facă programare la manichiuristă. pe drum își dădu seama de rezolvarea la problema ei. cea de geometrie fractală.


photosource: weheartit

2010 in motion

ianuarie... chef in cabana Alexandra cu A5

februarie... having fun with the girls

martie... guess who I get to meet?

aprilie... turning 22 :)

mai... ecologizare in Valea lui Ivan, Piatra Craiului. Dorian a ramas in urma, sa pazeasca sacii de gunoi. ok, l-am lasat noi. dar a trebuit sa alegem intre schelet si el. scheletul zambea :)

iunie... Bulgaria cu Papi.

iulie... Ostrov with ma Hani.

august... still waiting for my socks to dry.


september... boat and fishing trip. here.

october... with starry nights.

november... team-building in Rosiori.

december... guess who's coming to town. no, not Santa. it's fancy me, blurry from all the fun and drinks...

Super Girl had a fun year, saving the world. She'll be right back, after she goes and fills the world with the holiday spirit and alcohol :)
Edith Piaf - La foule

Asculta mai multe audio clasica



Photos by Ghinea, Cati, Meehay, Miki, Bada, Andrei, Capla & me. :)

giumbușluc

de mult n-am mai avut o zi atât de giumbușlucoasă.
unde mai pui că tot ce am făcut a fost să merg la muncă.
no-one called me by my name today. it was so nice. Pe rând, am fost denumită în fel și chip, conform listei de mai jos:
- copilu';
- frumoasa adormită;
- madamme;
- hani;
- chica;
- buburuză;
- manoleeee sau maniula;
- bicii;
- zapacilă.
Toți cei care se știu că au folosit ieri aceste apelative, sunt rugați să se ia în brațe singuri, căci eu nu pot acum :)
what's old: my hair colour. never changed it.
what's new: ceai de mere cu scorțișoară. și miere.
what's jumping up and down at the seen of a kitten: well, me.
what's missing: Boschi with a Starbucks, Dana with a beer, Papi with a pizza, Cati with Pișcot :)

One more thing: La Mulți Ani, TATA!