Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul. Am încercat o postare despre tura din Trascău, din 8-10 aprilie, dar s-a pierdut undeva între evenimentele ce-au urmat. Adică ziua mea de naștere și Paștele. Nu mai spun că am niște prieteni minunați, niște părinți minunați și-o viață minunată. Sunt o femeie bogată ce se bucură de tot ce-i al ei și-un copil cu ochi inocenți în care se răsfrâng chipurile celor dragi, toate luminate de un zâmbet.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...
PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...
Se afișează postările cu eticheta MUNTE DE SUFLET. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta MUNTE DE SUFLET. Afișați toate postările
joi, 28 aprilie 2011
luni, 14 martie 2011
arsura
Sigur Ros - Vioar Vel Til Loftarasa
Asculta mai multe audio rock
Când prin fiecare celulă îți trece un fior electric plăcut, dar dureros, când tot corpul îți tresare în spasme și convulsii, când răsuflarea ți se pierde, iar sufletul plesnește în tine, atunci știi că ai înnebunit de fericire. Mă întorc din Piatra Craiului cu retina arsă de lumina răsăritului de soare. Mă întorc din munți cu inima carbonizată de fericire...
Asculta mai multe audio rock
Când prin fiecare celulă îți trece un fior electric plăcut, dar dureros, când tot corpul îți tresare în spasme și convulsii, când răsuflarea ți se pierde, iar sufletul plesnește în tine, atunci știi că ai înnebunit de fericire. Mă întorc din Piatra Craiului cu retina arsă de lumina răsăritului de soare. Mă întorc din munți cu inima carbonizată de fericire...
joi, 23 decembrie 2010
2010 in motion
ianuarie... chef in cabana Alexandra cu A5
februarie... having fun with the girls
martie... guess who I get to meet?
aprilie... turning 22 :)
mai... ecologizare in Valea lui Ivan, Piatra Craiului. Dorian a ramas in urma, sa pazeasca sacii de gunoi. ok, l-am lasat noi. dar a trebuit sa alegem intre schelet si el. scheletul zambea :)
iunie... Bulgaria cu Papi.
iulie... Ostrov with ma Hani.
august... still waiting for my socks to dry.
september... boat and fishing trip. here.
october... with starry nights.
november... team-building in Rosiori.
december... guess who's coming to town. no, not Santa. it's fancy me, blurry from all the fun and drinks...
Super Girl had a fun year, saving the world. She'll be right back, after she goes and fills the world with the holiday spirit and alcohol :)
Edith Piaf - La foule
Asculta mai multe audio clasica
Photos by Ghinea, Cati, Meehay, Miki, Bada, Andrei, Capla & me. :)
februarie... having fun with the girls
martie... guess who I get to meet?
aprilie... turning 22 :)
mai... ecologizare in Valea lui Ivan, Piatra Craiului. Dorian a ramas in urma, sa pazeasca sacii de gunoi. ok, l-am lasat noi. dar a trebuit sa alegem intre schelet si el. scheletul zambea :)
iunie... Bulgaria cu Papi.
iulie... Ostrov with ma Hani.
august... still waiting for my socks to dry.
september... boat and fishing trip. here.
october... with starry nights.
november... team-building in Rosiori.
december... guess who's coming to town. no, not Santa. it's fancy me, blurry from all the fun and drinks...
Super Girl had a fun year, saving the world. She'll be right back, after she goes and fills the world with the holiday spirit and alcohol :)
Edith Piaf - La foule
Asculta mai multe audio clasica
Photos by Ghinea, Cati, Meehay, Miki, Bada, Andrei, Capla & me. :)
marți, 10 august 2010
L-am văzut și pe Gugu...
Vineri, ora 18:50, metrou Păcii. Toropeala orașului se prelinge în asfaltul încins, dar veseli și guralivi, așteptăm semnalul de plecare. Într-o formulă nouă, eu, Luin, Cristi, Alecs, Andrei, Corina, Jonski, Tudor, Bogdan și Ștefan ne luăm rămas-bun de la claxoane și civilizație, bucuroși nevoie-mare că punem bocancul pe pământ sălbatic de munte. Zis și făcut. Ne urcăm în mașini, știm ce ne-așteaptă, drumul e lung, noaptea se lasă ca un voal, Alecs conduce printre sticle și cutii de cafea, eu moțăi, Jonski mai urmărește harta, tanti Leana din GPS ne tot gângurește "Reconstituire traseu" până ne trezim că am greșit drumul. Nu-i bai, numai că oboseala își spune cuvântul și suntem nevoiți să campăm în Brazi. Una dintre mașini a rămas suspendată deasupra unui dâmb, și oricât ne-am învârtit s-o împingem, ridicăm, mișcăm, nu reușim decât să trezim vreo 2 cetățeni curioși.
Dimineața, câțiva dintre voinicii satului ne ajută să punem mașina în poziție de plecare, ne îmbarcăm și pornim spre Munții Godeanu - vârful Gugu. Așa cum spune legenda, metafizica și astrologia, e loc de strigoi, moroi și alte spirite malefice, căci vârful Gugu este renumit pentru fenomene paranormale. Yuhu.
Ajungând la râul Șes, inspir aerul tare de munte și-mi dau seama cât de mult i-am dus dorul. Bolta imensă a pădurii se întinde deasupra râului, lăsând urme întunecare de verde și străveziu în apa repede și învolburată. Primul task este trecerea râului. Aici fac o paranteză pentru momentul de slow motion în care Luin țipa la Ștef "Roșuleeeeeeeeeeee, sunt în fața taaaaa...", Corina aleargă încălțată doar cu un bocanc până la mijlocul râului și se întoarce cu sandalele Luinului, care le aruncase pentru mine, să trec încălțată.
Trecem râul și-atunci începe chinul. Voi știați că Munții Godeanu nu au marcaje? Asta a însemnat cam 2-3 ore de urcuș prin pădure, pe o pantă criminală, dar care nu ne-a doborât, mai ales că glucoza și ciocolata au fost abundente.
Curând ieșim din pădure și începe adevărata luptă: bălării cât tine de mari, pâlcuri dese de urzici și multe tufe de fragi. După primul popas serios, în care am remarcat că Alecs n-a renunțat la zacusca lui cea de toate zilele, sau, mă rog, sosul de spaghete din sticla de Nestea, pornim ușor-ușor, în direcția indicată de Jonski pe hartă.
Razele soarelui începuseră să-ți piardă puterea și curând dogoarea zilei scăzu. Norii se adună, începe să tune[ow, now], pelerinele de ploaie flutură în vânt, voința ne e de oțel, dar hainele din bumbac, și deși ne adăpostim pe sub stânci, nu trece mult și se pune problema dacă să punem sau nu corturile. Jonski e primul care cedează. El, Bogdan și Tudor se întorc la mașini. Eu și Alecs căutăm loc de cort, nervii încep să cedeze, hainele ne șiroiesc de apă, începe să plouă cu grindină, iar frigul ne pătrunde în oase așa cum umezeala ne pătrunde în bocanci...
Ploaia se oprește un minut. Iese curcubeul. Culorile lui îmi șterg senzația de frig și deznădejdea dispare pentru un moment, ca apoi să pornească iar o ploaie rece și mohorâtă. Andrei ia atitudine și ne mișcăm în căutarea locurilor de cort. O luăm prin urzici, dar nu mai simțim nimic, căci tot ce contează acum e să ne adăpostim.
Dârdâind de frig, instalăm primul cort. Și-atunci, ca prin minune, norii se risipesc și un soare binecuvântat ne zâmbește de pe bolta cerească. Ne întindem toate cele la uscat și ne pregătim de masă. Am și clește de rufe la mine, iar șosetele mele sunt fericite. Yay.
Se pune de-un festin. Alecs scoate zacusca, eu pregătesc o salată de ton, și ne adunăm cu toții în jurul pungii aburinde cu piure făcut la primus. Sacii se usucă pe stânci, noi stăm de povești, frați de-aceeași lingură rășchirându-se la soare, obosiți, dar tihniți și cu burțile pline.
Un soare vânăt apune, iar în urma lui se adună o ceață răcoroasă și umedă. E timpul să intrăm în cort. Nu trec 20 de minute, că somnul dulce ne face să uităm de ploaia și de vântul care ne lovește pereții subțiri ai cortului.
Mă trezesc dimineața și, deschizând fermoarul cortului, un sentiment de beție îmi amețește toate simțurile. Peisajul e încântător. Ceața spumegând se prelinge în valuri printre creste, iar norii de ploaie se sparg în razele soarelui calin de august. Ne adunăm în jurul stâncilor și luăm masa, apoi, înarmați cu doar 2 litri de apă, pornim la drum. Corturile rămân în urmă, voia bună ne însoțește pasul, dar din păcate, n-avem noroc și intrăm în jnepeniș. Și dă-i și luptă, neicusorule și puicusorule, de ne sleim de puteri și ne zgâriem de acele ascuțite ale crengilor. După ce ne blestemăm zilele și luinul din dotare, ieșim din păienjenișul verde și începem să traversăm golul alpin, privind în depărtare către vârful Gugu, care se întinde triumfător către cer. Dintr-o depresiune, o pereche de câini ciobănești ne latră până părăsesc turma de mioare și vin să ne întâmpine ascultători și afectuoși.
Sub arșița de august domnea o tăcere adâncă, întreruptă doar de ciripitul șoptit al păsărilor de munte, de pașii noștrii prin tufele de afine și de vuietul înăbușit al unei cascade îndepărtate. Simt cum frumusețea ce se așterne în fața mea devine prea greu de suportat cu privirea, iar ea mi se umple de lacrimi. Plâng de fericire, muntele meu drag, că m-am întors la tine. Sunt din nou liberă să te iubesc așa sălbatic și aspru cum ești, așa sfânt și minunat cum te știu. Tufele de afine se transformă în iarbă, iarba se transformă în stânci și nu trece mult că ating cei 2291 de metri care ne oferă o panoramă de neuitat.
În vale, lacul Gugu strălucește în razele aurii, iar aburii lui încep să se adune în jurul nostru, formând în văzduh o adevărată perdea. În acel loc retras, ca în toate întinsele singurătăți ale Carpaților, inima îți bate mai tare.
Cu greu ne urnim din loc, mai ales că nu avem prea mult timp la dispoziție să ajungem înapoi la mașini.
Lui Alecs i-a fost cel mai greu, mai ales că i-am dat peste cap planurile pe care le avea pentru siesta de după-amiază.
Facem o escală pe la cascada de care vă vorbeam, umplem sticlele cu apa rece și proaspătă și luăm o gustare bazată pe bunătăți: fructe uscate, miere și susan. De-acum lucrurile sunt simple. După ce ajungem la corturi și strângem calabalâcul, trebuie să coborâm înapoi la mașini. Ușor de zis, greu de făcut.
Pornim temerari pe traseul pe care am venit, dar nu-l mai găsim, sau mă rog, îl pierdem. Dacă la urcare bălăriile au fost o problemă, acum au devenit mai mult de atât, căci în iarba deasă și înaltă se ascund stânci de care te poți lovi într-o clipă de neatenție. Bețele de trekking se încurcă în vălătucii verzi, bocancii nu au aderență pe frunzele lucioase, iar eu alunec cu genunchiul într-o piatră. Strâng din dinți și merg, sau mă rog, schiopătez mai departe. Urmează coborâtul prin pădure, pe un pământ umed, mustind de mușchi și trunchiuri putrezite.
Și-așa am descoperit cele 4 probe pentru tetratlon: 100m jnepeniș, 300m bușteni, 300m rostogolirea de 12 jumătate, 200m Smurdul de 15 fix. A, da, și proba de foc: 30m alergarea copilăului. Nu intru în detalii, e de ajuns că m-am tăvălit prin pământ, că am încasat crengi peste tot corpul, că am încălecat 100 de bușteni și că am căzut de vreo 2000 de ori. Dar a meritat, căci deși durerea din genunchi creștea, râul se auzea tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai curat.
Și-am ajuns și la râu. L-am traversat umpic mai greu ca data trecută, dar eram cea de-a doua Ecaterina Teodoroiu, "eroina de la Șes", de data aceasta :).
Au urmat apoi tufele de fragi. Cred că doar la Retevoi am mai mâncat atâtea fragi. Șontâc, șontâc, cântând și speriind mormolocii din băltoacele de pe malul râului, am ajuns la mașini, întâmpinați de Jonski, Bogdan și Tudor, proaspeți și odihniți. Am plecat, lăsând din nou o bucată din sufletul meu curcubeu pe munte, gata să mă regăsească de fiecare dată când pașii mei se vor îndrepta înspre locul unde inima îți bate mai tare...
I'm back :)
Dimineața, câțiva dintre voinicii satului ne ajută să punem mașina în poziție de plecare, ne îmbarcăm și pornim spre Munții Godeanu - vârful Gugu. Așa cum spune legenda, metafizica și astrologia, e loc de strigoi, moroi și alte spirite malefice, căci vârful Gugu este renumit pentru fenomene paranormale. Yuhu.
Ajungând la râul Șes, inspir aerul tare de munte și-mi dau seama cât de mult i-am dus dorul. Bolta imensă a pădurii se întinde deasupra râului, lăsând urme întunecare de verde și străveziu în apa repede și învolburată. Primul task este trecerea râului. Aici fac o paranteză pentru momentul de slow motion în care Luin țipa la Ștef "Roșuleeeeeeeeeeee, sunt în fața taaaaa...", Corina aleargă încălțată doar cu un bocanc până la mijlocul râului și se întoarce cu sandalele Luinului, care le aruncase pentru mine, să trec încălțată.
Trecem râul și-atunci începe chinul. Voi știați că Munții Godeanu nu au marcaje? Asta a însemnat cam 2-3 ore de urcuș prin pădure, pe o pantă criminală, dar care nu ne-a doborât, mai ales că glucoza și ciocolata au fost abundente.
Curând ieșim din pădure și începe adevărata luptă: bălării cât tine de mari, pâlcuri dese de urzici și multe tufe de fragi. După primul popas serios, în care am remarcat că Alecs n-a renunțat la zacusca lui cea de toate zilele, sau, mă rog, sosul de spaghete din sticla de Nestea, pornim ușor-ușor, în direcția indicată de Jonski pe hartă.
Razele soarelui începuseră să-ți piardă puterea și curând dogoarea zilei scăzu. Norii se adună, începe să tune[ow, now], pelerinele de ploaie flutură în vânt, voința ne e de oțel, dar hainele din bumbac, și deși ne adăpostim pe sub stânci, nu trece mult și se pune problema dacă să punem sau nu corturile. Jonski e primul care cedează. El, Bogdan și Tudor se întorc la mașini. Eu și Alecs căutăm loc de cort, nervii încep să cedeze, hainele ne șiroiesc de apă, începe să plouă cu grindină, iar frigul ne pătrunde în oase așa cum umezeala ne pătrunde în bocanci...
Ploaia se oprește un minut. Iese curcubeul. Culorile lui îmi șterg senzația de frig și deznădejdea dispare pentru un moment, ca apoi să pornească iar o ploaie rece și mohorâtă. Andrei ia atitudine și ne mișcăm în căutarea locurilor de cort. O luăm prin urzici, dar nu mai simțim nimic, căci tot ce contează acum e să ne adăpostim.
Dârdâind de frig, instalăm primul cort. Și-atunci, ca prin minune, norii se risipesc și un soare binecuvântat ne zâmbește de pe bolta cerească. Ne întindem toate cele la uscat și ne pregătim de masă. Am și clește de rufe la mine, iar șosetele mele sunt fericite. Yay.
Se pune de-un festin. Alecs scoate zacusca, eu pregătesc o salată de ton, și ne adunăm cu toții în jurul pungii aburinde cu piure făcut la primus. Sacii se usucă pe stânci, noi stăm de povești, frați de-aceeași lingură rășchirându-se la soare, obosiți, dar tihniți și cu burțile pline.
Un soare vânăt apune, iar în urma lui se adună o ceață răcoroasă și umedă. E timpul să intrăm în cort. Nu trec 20 de minute, că somnul dulce ne face să uităm de ploaia și de vântul care ne lovește pereții subțiri ai cortului.
Mă trezesc dimineața și, deschizând fermoarul cortului, un sentiment de beție îmi amețește toate simțurile. Peisajul e încântător. Ceața spumegând se prelinge în valuri printre creste, iar norii de ploaie se sparg în razele soarelui calin de august. Ne adunăm în jurul stâncilor și luăm masa, apoi, înarmați cu doar 2 litri de apă, pornim la drum. Corturile rămân în urmă, voia bună ne însoțește pasul, dar din păcate, n-avem noroc și intrăm în jnepeniș. Și dă-i și luptă, neicusorule și puicusorule, de ne sleim de puteri și ne zgâriem de acele ascuțite ale crengilor. După ce ne blestemăm zilele și luinul din dotare, ieșim din păienjenișul verde și începem să traversăm golul alpin, privind în depărtare către vârful Gugu, care se întinde triumfător către cer. Dintr-o depresiune, o pereche de câini ciobănești ne latră până părăsesc turma de mioare și vin să ne întâmpine ascultători și afectuoși.
Sub arșița de august domnea o tăcere adâncă, întreruptă doar de ciripitul șoptit al păsărilor de munte, de pașii noștrii prin tufele de afine și de vuietul înăbușit al unei cascade îndepărtate. Simt cum frumusețea ce se așterne în fața mea devine prea greu de suportat cu privirea, iar ea mi se umple de lacrimi. Plâng de fericire, muntele meu drag, că m-am întors la tine. Sunt din nou liberă să te iubesc așa sălbatic și aspru cum ești, așa sfânt și minunat cum te știu. Tufele de afine se transformă în iarbă, iarba se transformă în stânci și nu trece mult că ating cei 2291 de metri care ne oferă o panoramă de neuitat.
În vale, lacul Gugu strălucește în razele aurii, iar aburii lui încep să se adune în jurul nostru, formând în văzduh o adevărată perdea. În acel loc retras, ca în toate întinsele singurătăți ale Carpaților, inima îți bate mai tare.
Cu greu ne urnim din loc, mai ales că nu avem prea mult timp la dispoziție să ajungem înapoi la mașini.
Lui Alecs i-a fost cel mai greu, mai ales că i-am dat peste cap planurile pe care le avea pentru siesta de după-amiază.
Facem o escală pe la cascada de care vă vorbeam, umplem sticlele cu apa rece și proaspătă și luăm o gustare bazată pe bunătăți: fructe uscate, miere și susan. De-acum lucrurile sunt simple. După ce ajungem la corturi și strângem calabalâcul, trebuie să coborâm înapoi la mașini. Ușor de zis, greu de făcut.
Pornim temerari pe traseul pe care am venit, dar nu-l mai găsim, sau mă rog, îl pierdem. Dacă la urcare bălăriile au fost o problemă, acum au devenit mai mult de atât, căci în iarba deasă și înaltă se ascund stânci de care te poți lovi într-o clipă de neatenție. Bețele de trekking se încurcă în vălătucii verzi, bocancii nu au aderență pe frunzele lucioase, iar eu alunec cu genunchiul într-o piatră. Strâng din dinți și merg, sau mă rog, schiopătez mai departe. Urmează coborâtul prin pădure, pe un pământ umed, mustind de mușchi și trunchiuri putrezite.
Și-așa am descoperit cele 4 probe pentru tetratlon: 100m jnepeniș, 300m bușteni, 300m rostogolirea de 12 jumătate, 200m Smurdul de 15 fix. A, da, și proba de foc: 30m alergarea copilăului. Nu intru în detalii, e de ajuns că m-am tăvălit prin pământ, că am încasat crengi peste tot corpul, că am încălecat 100 de bușteni și că am căzut de vreo 2000 de ori. Dar a meritat, căci deși durerea din genunchi creștea, râul se auzea tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai curat.
Și-am ajuns și la râu. L-am traversat umpic mai greu ca data trecută, dar eram cea de-a doua Ecaterina Teodoroiu, "eroina de la Șes", de data aceasta :).
Au urmat apoi tufele de fragi. Cred că doar la Retevoi am mai mâncat atâtea fragi. Șontâc, șontâc, cântând și speriind mormolocii din băltoacele de pe malul râului, am ajuns la mașini, întâmpinați de Jonski, Bogdan și Tudor, proaspeți și odihniți. Am plecat, lăsând din nou o bucată din sufletul meu curcubeu pe munte, gata să mă regăsească de fiecare dată când pașii mei se vor îndrepta înspre locul unde inima îți bate mai tare...
I'm back :)
luni, 19 octombrie 2009
Muntele
Contrapunct - Pat de flori
Asculta mai multe audio Muzica
Dimineața, fără o frunză care să se clintească, goală și luminoasă ca o copilă aprigă în castitatea ei, distantă în neprihănirea ei, s-a așternut pe coline, cu ochii verzi larg deschiși, toată relaxată și nepăsătoare la ce facem noi.
[ un om trece strada pe roșu. o mașină era gata să-l lovească. șoferul înjură zgomotos. ]
Îmi ridic privirea către cerul senin, mă scutur de somn și mă simt plină de speranță. Merg prin iarba umedă și vedenii cumplit de ciudate mi se perindă în fața ochilor: sufletul risipit în vînt, stelele aprinse în inimă, stînca, muntele, norii albi și pufoși, toate îngrămădite laolaltă pentru a închega frînturile și fărămițele de fericire ale viziunii lăuntrice.
[ metrou. aglomerație. o doamnă grasă cu sacoșe se împiedică și nimeni nu o ajută să se ridice ]
În oglinda aceasta a spiritului omenesc, în lacul acesta de apă stătută din care se iscă umbre și văzduhul se reflectă și visele dăinuie, în fiecare glas de pasăre, în fiecare floare, copac, bărbat și femeie, ba chiar și în pământul roșiatic simți că binele triumfă, fericirea e completă, ordinea e stăpînă...
[ un grup de liceeni fumează pe stradă, aruncând chiștocurile pe taraba unui anticariat. vânzătoarea îi privește uimită și tăcută ]
Este cu neputință să reziști impulsului de a rătăci încoace și încolo în căutarea nu știu cărui bine absolut, a unui cristal de intensitate, străin de bucuriile cunoscute și de calitățile ce ne sunt familiare, ceva îndepărtat de domestic, ceva cald, luminos, strălucitor, care i-ar aduce posesorului liniște și siguranță. Simți cum aerul îți prinde o pelerină de umeri, cum îți tresaltă în privire, cum te împinge prin vânt și rouă, peste durerile omenești...
[ într-un spital din inima orașului o fetiță de cinci ani moare pentru că s-a născut cu o inimă bolnavă și nu a găsit niciun donator ]
Buruienile se întind la soare drăgăstos. Noaptea ele bat ritmic din frunze, în timp ce raza lunii le mângâie în bezna atît de autoritară a muntelui. Siluetele noastre se desenează estompat prin întuneric, se filtrează prin luminozitatea blîndă și celestă, topindu-se în clarul de lună și lunecînd ușor ca un abur. Șoaptele noastre zăbovesc în taine, se încovoaie drăgăstos pe buzele noastre și apoi se desprind într-o mantie de tăcere.
[ un cerșetor lovește un cîine care încerca să-i mănînce pâinea. Cîinele șchiopătează pînă la marginea trotuarului pentru a-și linge rana însîngerată ]
Doar toropeală și somnolență ce citește în ceața albă înăbușită și tăcută, dar aerul rece ne umple plămânii de vigoare și dorință. Simt cum vîntul îmi șoptește la ureche un cîntec vechi în timp ce-mi răvășește părul, iar totul vibrează odată cu mine și cîntecul meu.
[ un autobuz cade cu putere și 5 tineri sar în aer. 4 dintre ei au murit instantaneu ]
Începem să străbatem potecuțele liniștite și încep să mă întreb ce mesaj încearcă muntele să-mi reveleze prin obișnuitele semne ale bunătății divine – răsăritul vinețiu și parfumat, paloarea zorilor, noi aruncând cu smocuri de iarbă unul în altul, asfințitul soarelui între creste, luna reflectată în lac.
Muntele distonează cu restul lumii prin armonie, seninătate, bucurie. De pildă apariția unei creste zimțate, ca o umbră cenușie pe suprafața calmă a colinelor, te tulbură și îți inspiră gândurile cele mai înălțătoare și concluziile cele mai liniștitoare. Îți oprește pașii în loc și privirea în timp. E greu să treci cu vederea semnele acestea, să anulezi semnificația lor, să continui, plimbîndu-te prin marea de asfalt a orașului, a te minuna de felul în care frumusețea priveliștilor oglindește frumusețea sufletească...
Oare natura va reuși vreodată să întregească sufletele noastre? Vom reuși vreodată să călcăm nefericirea, să rupem singurătatea și să căutăm răspunsuri? Totul devine de nesuportat, căci și frumusețea te prinde în mrejele ei și contemplarea ei te face să nu mai rabzi atîta plenitudine. Așa că-ți lași sufletul pe munte, iar el îți mai răspunde doar în bătaia vântului pînă îl regăsești la marginea raiului...
miercuri, 9 septembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)