Muntele

Contrapunct - Pat de flori
Asculta mai multe audio Muzica
Dimineața, fără o frunză care să se clintească, goală și luminoasă ca o copilă aprigă în castitatea ei, distantă în neprihănirea ei, s-a așternut pe coline, cu ochii verzi larg deschiși, toată relaxată și nepăsătoare la ce facem noi.
[ un om trece strada pe roșu. o mașină era gata să-l lovească. șoferul înjură zgomotos. ]
Îmi ridic privirea către cerul senin, mă scutur de somn și mă simt plină de speranță. Merg prin iarba umedă și vedenii cumplit de ciudate mi se perindă în fața ochilor: sufletul risipit în vînt, stelele aprinse în inimă, stînca, muntele, norii albi și pufoși, toate îngrămădite laolaltă pentru a închega frînturile și fărămițele de fericire ale viziunii lăuntrice.
[ metrou. aglomerație. o doamnă grasă cu sacoșe se împiedică și nimeni nu o ajută să se ridice ]
În oglinda aceasta a spiritului omenesc, în lacul acesta de apă stătută din care se iscă umbre și văzduhul se reflectă și visele dăinuie, în fiecare glas de pasăre, în fiecare floare, copac, bărbat și femeie, ba chiar și în pământul roșiatic simți că binele triumfă, fericirea e completă, ordinea e stăpînă...
[ un grup de liceeni fumează pe stradă, aruncând chiștocurile pe taraba unui anticariat. vânzătoarea îi privește uimită și tăcută ]
Este cu neputință să reziști impulsului de a rătăci încoace și încolo în căutarea nu știu cărui bine absolut, a unui cristal de intensitate, străin de bucuriile cunoscute și de calitățile ce ne sunt familiare, ceva îndepărtat de domestic, ceva cald, luminos, strălucitor, care i-ar aduce posesorului liniște și siguranță. Simți cum aerul îți prinde o pelerină de umeri, cum îți tresaltă în privire, cum te împinge prin vânt și rouă, peste durerile omenești...
[ într-un spital din inima orașului o fetiță de cinci ani moare pentru că s-a născut cu o inimă bolnavă și nu a găsit niciun donator ]
Buruienile se întind la soare drăgăstos. Noaptea ele bat ritmic din frunze, în timp ce raza lunii le mângâie în bezna atît de autoritară a muntelui. Siluetele noastre se desenează estompat prin întuneric, se filtrează prin luminozitatea blîndă și celestă, topindu-se în clarul de lună și lunecînd ușor ca un abur. Șoaptele noastre zăbovesc în taine, se încovoaie drăgăstos pe buzele noastre și apoi se desprind într-o mantie de tăcere.
[ un cerșetor lovește un cîine care încerca să-i mănînce pâinea. Cîinele șchiopătează pînă la marginea trotuarului pentru a-și linge rana însîngerată ]
Doar toropeală și somnolență ce citește în ceața albă înăbușită și tăcută, dar aerul rece ne umple plămânii de vigoare și dorință. Simt cum vîntul îmi șoptește la ureche un cîntec vechi în timp ce-mi răvășește părul, iar totul vibrează odată cu mine și cîntecul meu.
[ un autobuz cade cu putere și 5 tineri sar în aer. 4 dintre ei au murit instantaneu ]
Începem să străbatem potecuțele liniștite și încep să mă întreb ce mesaj încearcă muntele să-mi reveleze prin obișnuitele semne ale bunătății divine – răsăritul vinețiu și parfumat, paloarea zorilor, noi aruncând cu smocuri de iarbă unul în altul, asfințitul soarelui între creste, luna reflectată în lac.
Muntele distonează cu restul lumii prin armonie, seninătate, bucurie. De pildă apariția unei creste zimțate, ca o umbră cenușie pe suprafața calmă a colinelor, te tulbură și îți inspiră gândurile cele mai înălțătoare și concluziile cele mai liniștitoare. Îți oprește pașii în loc și privirea în timp. E greu să treci cu vederea semnele acestea, să anulezi semnificația lor, să continui, plimbîndu-te prin marea de asfalt a orașului, a te minuna de felul în care frumusețea priveliștilor oglindește frumusețea sufletească...
Oare natura va reuși vreodată să întregească sufletele noastre? Vom reuși vreodată să călcăm nefericirea, să rupem singurătatea și să căutăm răspunsuri? Totul devine de nesuportat, căci și frumusețea te prinde în mrejele ei și contemplarea ei te face să nu mai rabzi atîta plenitudine. Așa că-ți lași sufletul pe munte, iar el îți mai răspunde doar în bătaia vântului pînă îl regăsești la marginea raiului...