Entitled to Sadness

I'm going to continue writing in English for a while.
I'm using whatever laptop/PC that I can find to sometimes update my blog.
That's right, I do not own one anymore.
I actually don't have a lot of stuff these days.
I only have 4 pairs of shoes: one for cold weather, one pair of sandals, one pair of flip-flops and one pair of trainers.
I can pack all my clothes in a normal suitcase.
I do not have an extra blanket. I actually do not have A blanket.
How did I get here?
Easy. I packed the most important things I had and I moved to the other side of Europe, in sunny Barcelona.
And I am loving it.
As much as I cut down on stuff, I started growing on the inside. I started seeing myself from afar, getting to know myself better. All this while exploring a much sweeter, easier and more intense way of living.
I have moved to Barcelona, Spain in May and it's the best decision I have ever taken.
But all about my adventures in Barcelona some other time, in another place.
There's some thing I have to tell you about me. I rarely write when I am crazy happy. Why? Because when I am happy I feel there's no way I can sit and think about what I am feeling. I don't want to analyse it, I just want to feel what I feel and if there's anyone I want to share it with I run to them.
I also avoid writing when I am sad, as my blog then tends to be a collection of sad moments which does not represent me at all. If you meet me at any point during the day, there's a 95% chance I am smiling, laughing, about to tell you a very bad joke or waiting for you to tell me one. My grandmother, bless her, she always says to me: "My darling, you are made of laughter."
And she is so right.
So my point is I generally write here when I feel most in equilibrium.
Today is one of the days when I am a bit sad.

I have never met Andra.
But I've been praying for her since May in (almost) every night.
And today I found out Andra has left this world for almost two months.
I feel sad like I have lost a friend.
And yet I lost friends over time and I never felt quite as bad.

I will go to bed now.
But before doing that, for a very long time starting today, I shall pray for Andra's mother.

Thanks Boschi for the idea.

taking the stairs

today I lost the elevator.
while I was trying to get a new fridge up to the 5th floor, where I live.
I lost it while I was descending with the old one.
and when I took the old TV out.
and when I was getting some milk and bread from the store right in front of my building.
so I started to think about life and how it's full of elevators we try to catch.
about one year ago, C. came from Belgium and we did what we know to do best: drink Starbucks, rally the stores and look for cheap fashion treasures. so we decided to go to H&M, where I fell in love with a pair of black ankle strap sandals that were a little out of my budget.
I put them on and they felt like they were not fitting right.
C. bought pink suede strappy sandals. and I decided against the ones I really wanted. C. actually offered to buy them for me, but it felt weird.
so, with both feet on the ground, we left the store and just kept walking around till we got tired and went home. I remember it was raining. and because you were living closer to the area I took a cab to your place instead of mine.
so I guess that when I saw the same sandals yesterday at the store at 50% off I just had to take them.
now I walk around the house, cleaning my kitchen and checking my new refrigerator in 4 inch high heels.
and I think about how I lost the elevator.
and how I will probably not see C. very soon for a new shopping session.
and how I miss splitting up a nice ice coffee frappucino. and how I miss her overall.
and how we lost ourselves. you're away and I'm apart. and we're not going to find each other too soon. we lost that elevator.
so what did I do?
I took the stairs instead.
and it felt good too feel my heart racing for no reason.

doar în prosop

C: cu ce scot dopul ăla din cadă?

A: cu... răbdare, zise ea râzând în hohote.

C: mă duc să iau un cuțit sau ceva.

(după 5 minute)

C: that wasn't that hard.

Mulțumesc!

atât :).

totul e bine când se termină cu bine

Problemele mele sunt mai profunde: sunt îndoieli legate de credință. Am o singură certitudine: există un univers paralel, spiritual, care interferează cu lumea în care trăim. În afară de asta, tot restul - cărți sacre, revelații, ghiduri, manuale, ceremonii - toate mi se par absurde.
Paulo Coelho, Aleph

Unii spun că viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce aștepți. Eu cred altfel.
Atunci când sunt de mână cu prietena mea cea bună, în timp ce mă plimb prin Cișmigiul plin de lumini, în timp ce îmi strecor degetele printre paginile unei cărți care îmi place, primul pas în cărturești, parfumul de ceai și cărți, toate aceste lucruri mă fac fericită. Și timpul trece atât de repede când suntem fericiți.
Pe de altă parte, când aștept un tramvai care întârzie, un mesaj care nu mai vine, când aștept la abonamente sau la programare la medic, când sun la Speed Taxi și stau câte 10 minute pe fir ca să mi se spună că nicio mașină nu este disponibilă... păi, toate aceste lucruri parcă dilată secundele în ore și orele în luni.
Am stabilit deci că, cel puțin pentru mine, viața nu e ceea ce se întâmplă în timp ce aștepți. Un singur lucru e cert, însă. Avem nevoie și de fericire, și de tristețe, în existența aceasta a noastră. Avem nevoie să râdem și să plângem. Pentru ca timpul să nu treacă nici prea repede, nici prea încet. Așa, totul se echilibrează și putem gusta fiecare zbatere a aripilor noastre de fluture...
Azi mi-a revenit pofta de a scrie și de a citi. Azi, în timp ce mergeam pe stradă acasă, totul mi s-a părut atât de limpede. M-am regăsit. Și geanta mea cea bej m-a regăsit(mulțumesc Boschi). Iar cele două cărți noi(mulțumesc Hani) mi-au zgândărit apetitul pentru cele mai puțin noi pe care trebuie(repet, trebuie)să le termin înainte de a le termina pe acestea.
Încă un lucru, înainte de a sfârși o zi minunată alături de cele mai dragi ființe mie. Mulțumesc pentru bușitura care o să-mi aducă aminte și mâine de clipele frumoase petrecute împreună. Da, Roman, îți mulțumesc și ție!

Mairi Campbell and Dave Francis - Auld Lang Syne

Asculta mai multe audio traditionala

giumbușluc

de mult n-am mai avut o zi atât de giumbușlucoasă.
unde mai pui că tot ce am făcut a fost să merg la muncă.
no-one called me by my name today. it was so nice. Pe rând, am fost denumită în fel și chip, conform listei de mai jos:
- copilu';
- frumoasa adormită;
- madamme;
- hani;
- chica;
- buburuză;
- manoleeee sau maniula;
- bicii;
- zapacilă.
Toți cei care se știu că au folosit ieri aceste apelative, sunt rugați să se ia în brațe singuri, căci eu nu pot acum :)
what's old: my hair colour. never changed it.
what's new: ceai de mere cu scorțișoară. și miere.
what's jumping up and down at the seen of a kitten: well, me.
what's missing: Boschi with a Starbucks, Dana with a beer, Papi with a pizza, Cati with Pișcot :)

One more thing: La Mulți Ani, TATA!

A reason to breathe

A reason to smile
is not your smile
but flip-flop Friday with Boschi
A reason to dance in joy
is not you dancing with me
but Dana, jumping in a room of crowded people;
A reason to sing
is not your voice
but Cati, playing her guitar with passion;
A reason to laugh in tears
is not the tear you shed the day I left
but Papi, laughing, while pointing at me.
A reason to be happy
is not your happiness,
but my friends, all around me.
You're still the only light
But suddenly it's a bright new day in my life.
You're still the only colour
But a rainbow will rise from the souls of those that love me
A reason to breathe
is not you
is cause I have to.




ps - daca am greseli, sa-mi spuneti, caci am scris asta in 5 minute si a trebuit sa plec, e ziua Danei, yay :)

primul examen din ultima sesiune

... m-apucă nostalgia. aș vrea să mă întorc din nou la ziua aceea când am călcat pentru prima dată în Amfiteatrul 1, o sală imensă, cu băncile lungi și lucioase, cu draperiile în culoarea chihlimbarului prin care pătrundea o lumină aurie ce te îmbia la meditație și vis, nicidecum la microeconomie sau drept constituțional. la vremea respectivă orice mic detaliu mă putea fascina. de la coridoarele lungi și spațioase, tăblițele strălucitoare cu numere de deasupra ușilor, treptele din marmură albă, biblioteca modernă și spațioasă până la avizierele îngrijite, cafe-barul de la parter și sala aceea misterioasă, închisă cu bare de metal ferecate deasupra căreia scria cu litere reliefate: LABORATOR DE CRIMINALISTICĂ. tare mult mi-am dorit să trec de porțile acelea de fier.

anii au trecut, locația facultății s-a schimbat, totul a devenit de un gri apăsător, căci noile amfiteatre erau mohorâte și reci, doar ferestrele luminate aducându-mi aminte de acele prime zile fericite. timpul a îndulcit cumva și aceste lipsuri, căci am ajuns în ultimul an și visez cu ochii deschiși și la cei doi an de master, tot aici, tot la Universitate, tot pe treptele prăfuite și în sălile mici ale Facultății de Matematică, sau de Chimie, sau de Geologie, sau unde ne-or mai purta pașii cei ce se ocupă de orar.

azi am examen la marketing... primul examen din ultima sesiune. și nici n-am emoții. așa mari. am un gol în stomac care nu seamănă cu nimic din ceea ce mi-a încercat sufletul în sesiunile anterioare, un gol care se adâncește încet, cu cât mă gândesc mai mult la unii colegi, la cei câțiva profesori pe care i-am îndrăgit, la momentele vesele din cadrul seminariilor și la tot ceea ce a însemnat viață de student până acum. și-uite-așa, am încălecat pe-o șa, pe-o cotă de piață și-am pornit în ultima aventură a "Patimilor lui Supergirl". wish me luck.

Pe o scară de la 1 la 10...

cât de mult vă doriți să vină căldura?

ziua visez, noaptea nu dorm

Gotan project&yann tiersen - Bagatelle
Asculta mai multe audio Muzica
Examen, ciocolată caldă, Edith Piaf, Teatrul Nottara, metrou Piața Romană, toate s-au derulat în ritm alert. O nouă colegă de cameră, parfum de portocale, eu, aici, tu, departe, ei acolo... nici nu mi-am dat seama cînd ți-ai pus buzele peste ale mele, dar știu că atunci cînd am deschis ochii nu mai erai acolo. Crețul meu rîde de mine, iar eu o las pentru că o iubesc. Apoi ea plînge pe umărul meu și mă lasă să îi împletesc părul după ce o împac. Încerc să deschid ochii, dar se aude un zgomot spart, cioburile sunt peste tot, camera e plină de oameni pe care aproape că nu îi cunosc, toți rîd de mine și de farfuriile mele. Numai tu, tu strîngi cioburile și îmi mîngîi părul. Nu mai plînge, sunt aici... Alcoolul îmi golește mintea și-mi umple trupul de o amorțeală roșie și ciudată. Ochii îmi sunt goi, iar lacrimile reci. Toate, toate, aleargă încoace și încolo în sufletul meu, pe ritm de chitară dezacordată. Deschid ochii... Am visat? Nu mai știu ce e real și ce nu. Noaptea cade la fereastră, o noapte pe care nu vreau s-o împarți cu mine. Din tot ce ai, doar o lacrimă să-mi dai. Lacrimile tale, diamantele mele. And diamonds are suppose to be a girl’s best friend.Sună telefonul. E Cristina. Păi parcă am mai avut examenul ăsta odată. Sentimentul de deja-vu mă stoarce de orice energie, mă dezbracă de realitate și logică. Te văd furios, aruncînd cu lucruri în jur. Nu înțelegi că s-a terminat, dar trebuie să fie un vis, o iluzie, căci tu mă suni... Ce faci? Trag cocluzii și aștept să-mi dau seama unde sunt. Mi-e teamă să deschid ochii. Dacă e un vis? Respirăm, pășim, visăm, iubim și trăim în lumi diferite. Avem un singur moment în care toate sentimentele, toate visele și emoțiile noastre, toate amintirile se topesc sub același cer plin de stele, cînd tu respirai încet și cald, iar eu îmi număram bătăile inimii cît un purice. Acela n-a fost vis, nici visul n-a fost decît un surîs, iar el a murit pe buze date cu ruj de 5 dolari, nuanța roșu-apris, cunoscut sub numele de Venus. Nu mai vreau să dorm, vreau să visez. Și nu mai vreau să visez, vreau să trăiesc.

Heaven have mercy

Edith Piaf - Heaven have a mercy
Asculta mai multe audio Muzica
Dacă scap din săptămîna asta vie, va fi din cauză că încă mai am super-puteri!
De asemenea, am sprijin în suferință pe Dana, Boschi, Cati, Didi... Și cum sesiunea este cea mai constructivă perioadă pentru cu totul alte activități decît învățat, mărturisesc că am văzut vreo 3 filme, am făcut curat, am terminat 2 cărți și-am pierdut 2 nopți jucînd Monopoly și remi. Iar acum am în plan organizarea dulapului, spălatul rufelor, etc.
Heaven have mercy...

I *heart* people

I’m a socially challeged person. În ideea în care sunt excesiv socială și expansivă, gata să dau din coadă la fiecare dintre cei care mă scarpină după ureche. Oamenilor care îmi plac le scot peri albi. Îmi plac atît de mult că îi sufoc cu atenție, îi sugrum cu îmbrățișări și îi zgîlțîi din toate încheieturile cînd îmi e drag de ei. Mă învîrt pe lîngă ei ca un cîine în jurul cozii, așteptînd momentele în care cineva îmi aruncă bunătăți, iar eu mă cumințesc și puff! devin pașnică și supusă... nu prea mult, ce-i drept, dar în liniștea aceea care de multe ori se asortează cu un ceai negru, sau o cafea cu lapte, sau un vin alb... simt cum aș putea să încapsulez timpul și amintirile acelea îmi devin cele mai mari comori.
Cîteodată, cînd îmi citesc inboxul de mailuri/arhiva/sms am o clipă de bucurie, realizez cît de formidabilă trebuie să fiu să am oamenii aceștia minunați lîngă mine. Apoi mai stau puțin pe gînduri și mă întreb cum de mai sunt pe lîngă mine, că eu formidabilă sunt doar foarte rar spre niciodată. Și știu, atunci cînd eu fac pe nebuna și lumea nu mai e un loc pașnic, știu că îmi plac oamenii buni și că ei nu pleacă niciodată de lîngă cei la care țin. [s-au atașat de mine, muhaha!]
Cu oamenii aceștia aș putea să împart prăjitura mea preferată și să le las lor ultima bucată. Aș putea să dorm cu ei și să nu mă oftic [prea tare] dacă mă trezesc prima. Aș putea să-i las să îmi aleagă hainele, încălțămintea și apoi să îi las să se joace de-a dress up cu mine. Lor aș putea să le suport bobîrnacele atunci cînd spun/fac/gîndesc prostii. Trust me, it hurts. Ei sunt imaginea din ochii și din sufletul meu, o imagine out of focus cu toți, fericiți și mulțumiți. Îmi e dor de vocile lor spunîndu-mi:
"Doamne, Alexandra, ești groaznică!"
"Aolo, aolo... nu ești sănătoasă..."
"*laughing* asta e, te-ai produs... da' nu era nevoie!"
"Nu mă mai miră nimic!"
"băi, dar ești mai ceva ca ăia micii..."
"Respectele mele, taci!"
"Femeie, ăștia de la tine nu vă mai dau căldură, vă dau gaz și l-ai băut?"
"Mi-e drag de tine, zăpăcită mică!"
"Copile, ești...*laughing*"
Sunt persoanele pentru care eu fac mici pasiuni. Ca-n vorba aia, m-aș uita la ei toată ziua. Și îmi plaaaac atît de mult oamenii că unii dintre prietenii mei cei mai buni sunt oameni.

Acum, din ciclul „fiecare pe treaba lui” o sun pe mama, e ziua ei de nume azi. Îmi răspunde și mă întreabă dacă îmi merge telefonul. Toate bune și frumoase, dar eu îi ziceam urări de bine-n rime, de îmi ieșeau poeziile pe urechi și-aud dintr-un abis o voce sacadată „Stai că nu te-aud, am ceva în cuptoooor!”
And they call me crazy.

Am învățat săptămîna aceasta că...

un suflet poate fi și pur. Am învățat că poate fi și pace între noi. Am învățat să adun tot ce am mai bun în inimă și să împart cu cei din jurul meu. Am învățat pentru a mia oară că adevărata căldură vine din interior. Am învățat că lacrimile de durere și de fericire se pot împleti cu iubirea așa cum pașii noștrii s-au amestecat pe cărările de munte, printre întuneric și stele. Am învățat că sacrificiul nu poate fi prea greu. Am învățat că cel mai tare doare atunci când ne îndepărtăm de noi înșine. Că nu mai putem fi ce am fost dacă ne-am uitat sufletele pierdute într-o altă lume, oricât de curată. Am învățat că prietenia stă în zâmbetul pe care tu mi l-ai trimis prin eter și care a ajuns în palma mea, aducând cu el pacea de care aveam nevoie. Am învățat săptămâna aceasta că moldovean nu e sub nicio forma sinonim cu bucovinean. Că oameni cu suflet bun se află la tot pasul, atunci când pasul tău e drept. Am învățat să plâng de fericire. Am învățat să mă rog din tot sufletul. Am învățat că familia e cel mai de preț dar pe care divinitatea ni-l poate face. Am învățat să cunosc bunătatea din voi. Am învățat să cânt la chitară. Încă mă dor degetele, dar a meritat. A meritat toată săptămâna asta nebună, cu 8 ore de mers cu mașina, cu gălăgie, aglomerație, cântece, poale-n brâu, urcat la Palma, perindat prin Suceava, Sucevița, Rădăuți, lumânări, tort, fotografii, invitați, oameni buni, oameni dragi, prieteni vechi și noi, oboseală multă, și mai multe flori, zăpăceală, urcat și coborît, folclor, munte, vânzoleală, chitară și pian dezacordate, Profides, meniuri și jocuri... Am învățat toate aceste lucruri, deși le știam deja. Aș da orice să nu mă aprind de dorul lor acum, dar am mai învățat că nu contează cum începi un lucru, ci cum îl termini, așa că zîmbește, Alexandra, așa frîntă după 9 ore de mers cu mașina, cu nesomn și pană la roata din spate, zîmbește... Bucură-te de cele ce ți le-ai însușit, de raza de lumină și de curcubeul văzut la orizont... Și dormi, copilă, ziua de mîine te așteaptă cu forțe proaspete...

PS - Aș da orice să "embeduiesc" melodia "Aș da orice" de la Profides :), preferata mea.

Ești peste cuvinte

Pentru că o fotografie face mai mult decât 1000 de cuvinte. Pentru că te iubesc și asta face mai mult decît 1000 de fotografii. Pentru că mă lași să am puțin din fericirea ta. Pentru că mi-ai împărtășit din tot ceea ce ești. și ești peste cuvinte... ești Boschi... Între cele două imagini există 2 diferențe. Descoperiți-le și veți câștiga... veți câștiga un premiu surpriză!