Aduceri aminte

Mi s-au topit cuvintele pe buzele tale.
În mintea mea e fum,
Iar în suflet, doar petale,
Rupte și-aruncate-n scrum.

Mi-e dor de atunci când clipele treceau fără să doară.
Mi-e dor de copilărie
Mi-e dor de bunicul
Mi-e dor de frunza de nuc la care-mi cânta
Mi-e dor de cireșul de mai din grădină
Mi-e dor de praful gros al drumului de țară
Mi-e dor de pace.

My heart is

I will come back soon. Sorry for the inconvenience.

Salcia

Asculta mai multe audio Muzica

Sandalele o băteau, făcuse răni. Parcul era plin de oameni. Nimeni nu observa că ea schiopăta, că gleznele-i erau înroșite și că-și mușca buzele de durere. Sau poate toți au observat și atunci când ea îi depășea din mers, se uitau insistent la sandalele ei. Ce aglomerație. Grătare. Fum. Miros de bere trezită. Comedii, trenuri, jucării, vânzători ambulanți. Trecând pe lângă secțiunea pentru copii a realizat că era urmărită. Da, toate nevestele urmăreau jocul rochiei prea scurte care se zbătea să-i acopere pulpele. Ia uite-o și p-asta dragă, a ieșit la agățat. Soțul dă din cap aprobator, dar în mintea lui deja se compun mici scenarii. Data viitoare evită zona pentru familiști. Evită zona pentru familiști. Ah, ce parc obositor. Unde găsesc un loc liniștit?
Pe marginea lacului, mii de pensionari și îndrăgostiți la picnic.
Vreau doar să găsesc un loc unde să mă așez, să-mi deschid cartea și să citesc până la apus. Primul loc, pe o porțiune mai ridicată, a fost în scurt timp acaparată de o bătrână cu un câine mic, cu o tunsoare urâtă. Al doilea, îndrăgostiți. Al treilea, era prea aproape de un cuplu de pensionari plictisiți. Mișună, dragă, pe-aici. Nu poți să iei o gură de aer în parc, că mișună.
A pus ochii în pământ și s-a așezat lângă o salcie bătrână. S-ar fi așezat chiar sub ea, să se ascundă în ramurile lungi, dar exact în acel loc era un mușuroi de furnici care își făcea treaba liniștit.
Și-a scos cartea. A citit puțin. A privit lacul. Un băiat i-a făcut o poză când încerca să prindă un țânțar. A vrut să-i zică să o șteargă, dar prietena lui era prea drăguță și zâmbea așa frumos... Simțea iarba aspră și uscată cum îi zgârie pielea albă. Sau poate erau iar țânțarii...
Deodată, aude un zgomot ca de... ca de frâne. Un copil căzuse de pe bicicletă drept în iarba de pe marginea lacului. Privind-o, copilul schiță un zâmbet și dădu să se ridice. Voia să meargă să-l ajute. Un pas. Mama copilului vine îngrijorată spre el. Copilul își schimonosește zâmbetul într-o grimasă de durere și începe să plângă, într-un cântec sec și sâcâitor. Tatăl vine în urma mamei, râzând. Știa ca nu a pățit nimic. Îl ridică în aer și-l așează din nou pe șaua bicicletei, apoi comentează ceva și toți trei încep să râdă, în timp ce se depărtează ușor pe alee, înspre apusul roșiatic.
Cu amărăciune, fata închise ochii. Mama, vreau și eu să mă plâng ca un copil răsfățat atunci când cad. Doar ca să vii tu să mă alini. Tata, vreau să mă ridici și să mă pui pe picioare. Mama, tata, sunt doar un copil. Sunt un copil. Vreau să fiți aici.
A simțit o atingere ușoară. Era salcia, în adierea vântului parfumat de seară. A inspirat și și-a simțit plămânii apăsați. Avea obrajii reci de lacrimi.

Oglindă, oglinjoară, mă numesc Alexandra.

Asculta mai multe audio Muzica

Sunt urma de ruj întinsă în colțul răcoros al buzelor unei fete pe cale să devină femeie. Sunt lacrima ce se sparge în sunete meschine, ascuțite, asurzitoare, țiuitoare... Sunt locul liber din tramvaiul care oprește în ultima stație, ultima seară de vară, îmbâcsită, prăfoasă, sugrumată de zăpușeală și aglomerație.
Sunt irisul negru care își deschide petalele către fluturii nopții, orbi înaripați cu ochii ca ambra aprinsă... sunt luna ca o unghie ruptă-n mii de sclipiri de diamant, mii de celule luminoase prinse în rețeaua capilară a cerului.
Sunt cristalinul ochilor unui copil, sânul drept al mamei și sângele care pompează în inima ta frântă. Sunt floarea sălbatică ascunsă-n iarba verde ce crește pe crestele abrupte ale munților, călcată de copita unei iepe pursânge, cu coamă lucioasă și ochii de scântei.
Sunt murmurul de plăcere într-o după-amiază leneșă de primăvară. Sunt strigătul de indignare amestecată cu teamă dintr-un salon de spital, când sângele-ți curge șiroaie pe podeaua veche de piatră, iar o soră medicală te chinuie cu un ac, încercând să-ți găsească vena. Sunt glasul pierdut în undele brațului Borcea, sunt malul de nisip, gudron și noroi. Sunt un câmp cu grâu, plesnind în spicul auriu uscat de adierea fierbinte a verii.
Sunt ploaia tomnatică care spală un oraș murdar și meschin. Sunt suferința dintr-un suflet înghețat. Sunt vocea dintr-un telefon fără ton, mirosind a plante uscate și-a pământ afânat.
Sunt privirea ta tristă, cu genele negre umbrind sclipirea din irisul tău, valuri negre de mătase indiană, căzând asupra mea ca o cascadă de atingeri suave, tremurătoare... Sunt singura lacrimă ce-a curs vreodată pe obrazul tău bronzat. Sunt îmbrățișarea unui trandafir, cu spini ce-ți pătrund în carne și parfum ce ți se impregnează pe piele și în suflet.
Sunt curcubeul din alb și negru. Sunt ceașca ta goală de cafea. Sunt o floare de crin fără petale, ascunsă în buzunarul tău. Scoica mică ce-ți zgârie tălpile albe. Tăcerea unei femei sculptate în marmură. Otrava ce-ți arde buzele.
Sunt eu, căutând. Sunt eu, m-am regăsit în tine.