What 2017 has meant to me

Hello my lost friend searching the internet for excitement, welcome to my blog.
In case you just wandered here and you think what the fuck is this, you're welcome to go away, be free, prosper and die.
In case you didn't, well... it's been a long time, glad you're still around to read some of the crazy stuff that goes through my mind. Hope you enjoy it!
So I have been quiet lately, I know. But trust me, I've been crazy busy, running like a tit from left to right, pardon my French.
In the last few weeks, however, I kinda got into this state of thinking about life, pondering things and ruminating around decisions. It just made me realize just how much I've grown since I last posted on my blog and this is what I want to share with you. It's what I've learned in the last few years, so not really all 2017, more like "how I got better at life by sucking at it for a very very long time"
So here goes, what 2017 has meant to me:

• Youtube dive for music is one of the best most rewarding activities I ever conducted. If you don't know what Youtube dive means, it's when you start listening to a song you like and look for recommendations in the right bar and go from one recommendation to another for about 100 times till you find PURE GOLD, MAN. I am not kidding, 50% of the good music I discovered in the last 2-3 years has been found this way. Totally worth it. And yes, I did notice commercial music like Justin Bieber and Taylor Swift creeping out through the recommendations on a Cigarettes after Sex video. Don't think that I don't see you try to push crap music that sells to your users, Youtube. You're better than that.
• Next one, I fucking met a TON of nice, fun, amazing people. Some of them I stayed friends with, some of them I didn't, but it was fucking awesome. I actually think that your friends are like a box of chocolate. And let me explain to you why I say that: I am known for not craving or even liking chocolate at times. I know, it sounds like I'm a serial killer, but trust me on this one. There are only a few sortiments of chocolate I actually will not say no to, but I will not have more than one tiny piece. So, to me, friends literally are like a box of chocolate. Sometimes you get strawberry filling (ew!), sometimes you get dark chocolate (meh) and on occasions you get one small piece of caramelized pralines with a touch of pistachio (yeah, babyyyyy). You never know what you get till you try, so this takes me to the next point:
• Always try to have low expectations. Or none whatsoever. Why? It will save you from feeling disappointed or letting other people down. If you plan small, you will have the greatest time of your life when you get to do something that's even a tinsy bit extra. Trust me on this one. Like let me give you one concrete example: I just moved into a small country where everybody speaks a language that I don't. It makes it almost impossible to meet new people. So I plan to not meet people and do some alone time, I go to the swimming pool a lot and I cook almost every day, and I read and spend my time on the couch watching shows (for the hundredth time). And guess what? Every time I get the chance of having a drink with a colleague or see a friend or relative, or have my mom over, I fucking cherish that and I end up having THE BEST TIME. I don't know about them though :D
• Regardless of what it is, if you are good at something and you enjoy it, you go and do that. DO NOT let others tell you that video games are bullshit, that makeup is bad for you or that you should feel ashamed for watching Netflix. OK, if your passion is around drugs or drinking yourself into oblivion, you might need to take a step back and reconsider my advice here. But otherwise, do not listen to others and do not give up on the things that bring you pleasure. For example, I used to be (and still am) very conscious of my bad French. People that have known me for long enough know how afraid I am to speak in French. I'm just really obsessed with how beautiful this language is and how bad I am at it. And I've got a lot of criticism on it from French speakers too (shame on you). And you know what I did? I kept trying and trying and trying. I listened to French radio every day, I still do it. I bought books in French to force myself to read. I terrorized any French person I could find that had the boldness of saying they're ok with helping me out. They all regretted it, but you know what? I got better! Still have a lot to improve, but seeing how far I've come makes me really proud of myself. Shout out to me for being a total kickass at not giving up!
• Ok, last one because this post is getting a bit long. Do not, I repeat, DO NOT ever think you are completely lonely and that nobody loves you. Bullshit. Lots of people care about you, they just don't always have the time or energy to show it. And regardless of other people, YOU should be your own best friend. As long as you like you for you o_O you will always have somebody to rely on. And remember, people are like these amazing fun stops in your train ride through life, but your one and only companion through the entire journey is YOURSELF, so learn to have fun and amaze yourself, because you deserve it. Stop competing with others, stop thinking about the things you want to have or that society is telling you you should have. You go out there and be the best version of yourself every day. And when you don't feel like being your own superhero, don't feel bad. Just take a break, recompose and remember what matters to you.

So yeah. I guess this completes what 2017 has meant to me.
It sure was a fun interesting year and I absolutely loved every minute of it.
If you learned anything in 2017, please don't be afraid to share, we're all here to exchange opinions and spread the LOVE.

Wishing you a marvelous holiday time, don't get too drunk on New Year's Eve and if you do, hope you don't feel hungover the next day!

Hugs,
Alexandra

Despre Dire Straits și căpșunele din curtea bunicii

E mai și în curtea bunicii sigur căpșunele se coc.
În fiecare an căpșunele erau culese cu grijă de-o fată cu părul lung și negru. Le spăla în două ape și apoi le punea pe o farfurie, își lua o carte și o pătură și dispărea pe după crini în grădină.
După o vreme bunica o găsea tolănită la soare, adormită cu cartea în mână.


Dire Straits a purtat mereu un loc special în sufletul meu, le fel ca și Sigur Ros, Pasărea Colibri și Vama Veche. Și Edith Piaf. Dar să ne întoarcem la Dire Straits. Muzica lor mă face să simt miros de drum de țară, de flori de câmp, de struguri copți și apă rece de fântână. Mă imaginez mergând pe drumul către câmp în satul natal al mamei. Pentru mine nu există nimic mai fascinant încă în lume ca peticul de pământ unde mi-am petrecut copilăria, unde grijile dispăreau, iar bunica ne făcea mereu clătite când o rugam frumos. Iar Dire Straits îmi cântă despre dansuri pe dealul ce ducea spre canal, printre salcâmii tineri plantați de tătăițu' și pe cele 3 dale de piatră ce stau și acum la intrarea în curtea cu gard alb, boltită cu viță de vie și presărată cu ghiocei și lalele primăvara, cu crini vara, cu crizanteme toamna și zăpadă de 2 metri iarna.


E mai... iar căpșunele se coc, dar nu mai nimeni să le culeagă. Iar părul fetei nu mai e lung. Iar bunica a și uitat că are căpșune.

Packing myself

As I pack my bag for the first time this year, I realize how many things I leave behind.
There's costumes of an Indian princess, a Bavarian girl living in the mountains, a 60s gal, there's cards, notes and old remains of the games we used to play, all the books I've read, all the books I wanted to read, photos, weird souvenirs and gifts, shoeboxes of my old diaries, theatre and concert tickets, old gadgets I really should throw away, guitars and so many bags I could fit all my stuff in them.
Back then, I would go to a costume party and dress up in the bathroom of Springtime because I'd be running from work to school and then to an unhealthy dinner with a friend.
Back then, I'd get nice birthday cards I'd frame and put on the wall. I've actually found some Christmas cards I forgot to deliver to some of my friends.
Each time we wanted to watch a movie together we'd make small pieces of paper and write the names so that we all get a chance to pick the movie.
Books were my only treasure and I'd feel like a king if I could afford the luxury of spending the last of my pocket money on them.
I've never been a fan of photos, but I seem to appear in a lot of them. I even have one painting of myself.
2 years ago I got a dragon sculpture from a friend because I am Khaleesi. I love that present because it's weird, it's lovely and it has a cool blue light when you plug it in. Yes, my friend, this sculpture can be plugged in. Deal with it.
Back then, I'd write on scrapbooks and notebooks in a small writing that's now spreading from page to page because of the low quality pen I was using, making it impossible to read.
Remember when we fell from a boat and I got my Kindle and phone soaking wet? I kept those 2. I'll probably throw one away because the other is sufficient to remind me about this one.
Now I don't need so many things. I go to parties as myself, I no longer need any costume. I no longer get so many cards and if I do, I don't frame them anymore. It's because people tend to fade away once their writing has been framed. I watch movies alone most of the time, mostly because I can't stand it when people ask me about the plot instead of actually following it. I no longer buy so many books because I have a subscription to all the public libraries in Catalonia. I've learned to appreciate photos, but I still don't take a lot of them. I hereby thank my friends for taking a shitload of photos and sending them to me.
I'm sad I'm leaving again, I'm happy I know what awaits me. Now I am sure my heart cannot be still.
Now I am sure I'll never follow crazy dreams again. I'll just be happy with normality and every time I'll miss being a loveable idealist I'll open one of the shoeboxes I have and remember the times when I used to be one. And my heart will be as young as it is beautiful.

About cowards, mediocrity and shaded people

I've always been attracted by the quiet and shaded people. 

The kind of people that don't speak much when they're in a big group.

The expressive kind.

The kind that make you say to yourself: what's up with him/her? 

The troubled kind.

I guess they have the best stories to tell. I guess it is those stories that make them go quiet. Like they've seen enough from this world to want more. They just wait for the end of it.

You can see it in thier eyes, they suffer and they hide it. But they don't do it very well. Because there's something in the way. It's their own soul, that wants to breathe out through them. Like if they don't let it out from time to time they risk to implode.

I admire them, I want to stay close to them and I want to become one of them.

But I don't.

Because there's something in the way.  

It's my fear.

It's the fear.

I feel like if I become one of them, I wouldn't be able to go back. And I've never been too good at controlling my emotions, unless I make a big effort. Bigger than most people, but I still do it and it counts because if I were to say "fuck off" or "I love you" every single time I felt I should my world would have desintegrated. I'd be ashamed of myself for being so honest.

I know I'd be self distructive if I were to let out that side of me that knows how to write, that knows how to sing, that knows how to express pain and happiness and loathe and sickness of this entire collection of blind heartless people our society has created. I know I wouldn't be able to take it.

I may seem like I'm making a big deal out of it, but I'd rather be ridiculously right than deadly wrong. It's the fear again, and she's my best friend.

I don't even have to wonder why things are like this, because it's simple. I'm not the only coward. There's lots of them. And they all come together as big groups of cowards that do the same cowardly things: go to the same highschool, do the same jobs and hang out in the same bars.

I'm a fucking coward and I love it.

However, I still have this attraction to the dark, to the artistic, to the insane.  And it's morbid and it will probably consume me if it gets me.

I guess it will not, thanks to my dear cowards.

And thanks to the shiny, happy and kind cowards that are attracted to me. They are dear to me, but they bore me to... was about to say death, but I'm not dead yet. 

So, in order to close this outburst of sincerity that is making me write exactly what I think, I just want to glorify my cowardness by saying: even if I make it, even if I let all the talent in me touch the world, I'm sure I'd still be mediocre to myself and most people.

Here's to the safety of mediocrity! I love it!

My thoughts on body shaming

I used get a lot of body shaming from my mom.

GOD. IT'S SO GOOD TO LET THAT OUT.

Okay, I'll focus now.

But really, I used to get a lot of body shaming from my mom. From my family. School mates. But mostly mom. And she'd never talk to me, trying to convince me losing weight would be good for my health. Nope, she'd just make fun of me, and it was SO BAD that I would literally hate myself.

Now I look at old photos of myself and be like... Hey, dude, is that me? I was smokin' hot!

I'm not kidding, I was smokin' hot.
I mean... I am fat now, but I was smokin' hot back then.

But all that made me think. There's a really good chance I will be looking at pictures of myself in 20 year from now and think I was a hot piece of sh*t!

So, this goes out to the future me: you are really hot. 

And to the old me: you were a dumass. You REALLY WERE. SMOKIN' HOT. Don't let anyone tell you otherwise.

I realized this body-shaming thing is a real problem and it changes the way I used to see myself. 

I'm not blaming my mom for it. That skinny bitch!

Okay, I'm blaming my mom for it just a little bit. But you know why? Because she never really sat me down and told me about the importance of being fit and healthy. She would always pick on me, give me examples of other girls that used to have flat tummies while making me feel bad about the way I looked in a bathing suit.

Well you know what? Today I flashed my jelly in front of people. PEOPLE I DO NOT KNOW.

So there you have it. I'm chunky and I know it. And I ain't afraid to show it. 

The subtitle to that is the fact that I, for the first time, undressed and got dressed, panties and everything, at THE GYM LOCKER ROOM. I did that shit after 3 months of hiding and dressing in a little toilet room where I had to sit on the toilet just to get my socks on.

I'm not saying I'm delusional, that I look absolutely flawless and I should pose in mf Vogue. No. I'm saying that I'm aware I'm not in shape, but I work it out and I care about other stuff more. Like culture. And kindness. And having real hobbies that don't involve heavy drinking. Okay, scratch that one out *stupid drunk grin*

PS - Today I made salad and I screwed it up! One might ask how can that be possible.
Well, it just happened. And you know what? I'm happy I screwed up! Know why? Because now I know you should peel the potatoes before you slow-cook them, ya-ha!

Peace out everyone. You freaks on the internet with nothing better to do than read my nonsense. You guys are wonderful, I love you.

Okay, I'll stop.

Woohoo.

There's a part of me that doesn't want me to speak to anybody.
There's a part of me that doesn't want to speak to you in special.
There's a part of me that really really wants to hear your voice.
And there's a part of me that really craves for pizza.
I don't know why, it's just how my mind works.
All in all, today was a pretty fucked up day.
I guess any day you get to see that ex you hate and wish you could stab with a rusty knife enter your local store with his new girlfriend can qualify as a pretty fucked up day. You should just take a break from life and start over.
Kidding about the rusty knife part.
Actually, I'm not.
But at least I'm embracing my inner rage. I'm not in denial anymore. Woohoo.

So yeah, this is basically me not falling asleep and begging that a little bit of writing will do me good.
Cause if this doesn't work, I'm going to just text you that I miss you, OK? Please just text me back you miss me too and we'll just call it a day.

Hey, this writing thing does help! Woohoo.

Actually, the reason why I'm writing is because I'm out of wine. Writing seemed like the next best thing after getting slightly drunk and going to bed. Another thing I am not in denial anymore. I am an adult that drinks in average one bottle of wine per day. No, I am not an alcoholic. I just happen to like wine. And get dangerously dehydrated over the day. Give me a break. Thanks.

I've been replaying this entire day in my head and also realized I feel guilty for putting my trash bag in another trash can than the one assigned to my building. Bad Alexandra.
One of the neighbors called me bitch because of that. I just smiled and said "OK" like it was the most natural thing in the world. Guess another thing I feel now comfortable with is being called bitch and not giving a fuck. Woohoohoo.

So I guess this post doesn't make any sense. Well, not to you, my virtual amigo that got lost on the internet. I guess you are wondering how the hell you got here and what in the name of Bananahammock did you just read.

Hey, don't be too hard on yourself. Unless you're a bad person. Then you should definitely be hard to yourself.
Man, I'm not making any sense!
OK, I'll stop.

Failing against all odds

Cute guy that likes me: Know any nice girls for me? (smiles with meaning)
Me: Not really. A. is taken, I. as well, D. is messed up...

Smile fades away.

2 days later, I finally got it.

I'm going to hang myself.

Wake up

Today I heard your name for the first time in 2 months. I felt as if I was electrocuted, a million impulses running through me, all pointing to your face, your smell, your smile, to all that I did not leave myself miss all this time.
And it's strange, since you have such an unusual name. It felt weird to stand there, midway my smile, with my hands in the air, feeling my stomach bungee-jump.
It was a smiling woman mouth that said your name. She pronounced it so distinctly, so enunciated, so deliberate and yet so unknowing of its toxic effect. She didn't even pronounce it correctly. You've always had a funny name. I always used to make fun of it.
Right in the middle of the last vowel, I felt all the air in my lungs hurt and I had to let it out and then hold my breath. And yet she remained ignorant to my secret suffering and rambled on.
And it was all our history.
How we used to dream.
To work.
To smile.
To laugh and laugh and laugh till it hurt.
She talked about our dream as if it was the most common thing in the world.
Our dream, our beautiful grand dream. Oh, how I miss dreaming with you, darling. I miss dreaming about you. I miss waking up with my very first though being you. I miss waking up with you. Coming home to you. Finding you there. Staying up all night with you. Being your hideaway.
How could you? How could you make my dream come true?
How could you turn my beautiful dream into the cold reality of this woman?
How could you?
How could you?

As she finished talking, I took a deep breath and I re-composed myself. I rose from the table, cold smile on my face, cold heart in my chest, cold solitude all around me. And I just pretended it never happened. And then it hit me. Maybe I was dreaming all this entire time.

Wake up, Alexandra.

Romantic crap

Remember when we climbed that tree and we just stood there to see the sunrise? Our feet were numb and our backs would hurt, but we just didn't give up. And then you put those rose petals in my hair and I said "that's some romantic crap right there!".
We'd chase each other all over the park like stupid kids at 5 am in the morning.
And then we fell asleep on the couch, all space between us. Just our hands were touching.
Do you remember?
Neither do I.

I'm working and listening to Muddy, the only high I need these days.

Snuggles

Today I went shopping and it took me 3 hours to decide on a new telephone. I finally purchased a new pillow instead. I named it Snuggles.

On another note, I had to witness a strange, yet entertaining moment for me. My sister doing a project with other 2 girls in her class.

>one of them sent a model

>after 2 hours of arguing and trying to agree, I did the calculus for them

>then they called each other on the phone and b*tched about the class, the subject of the project, the colleagues, the weather, etc.

>then staring for 5 minutes at a blank page

>finally they decided to send it in that form

>it's just half a point anyway

>I can't believe I let her borrow my PC and I did nothing but read all this entire time

>good thing I had my Snuggles

Să iubeşti un fotbalist e un lucru foarte trist

Ieri  mi-am uitat laptopul nesecurizat la muncă. Ceea ce se traduce într-o vizită la băieţii de la securitate, care sunt un fel de Zmărăndeşti cu mai puţini muşchi.
Printre mârâielile impuse de procesul de recuperare a bunurilor companiei, mi-au trântit în față și o fișă în care trebuia să completez tot felul de date. Și o jumătate de pagină liberă pentru motivul lăsării bunului companiei nesecurizat.

"SUNT ÎNDRĂGOSTITĂ!"

Trebuia să le vedeți fețele. Probabil m-au crezut puțin dusă, ceea ce nu e departe de adevăr.

În altă ordine de idei, iată și discuția telefonică dintre un corportist și un fotbalist de azi:
- P., mi-am uitat ghetele la stadion și am meci!
- Te pomenești că și tu ești îndrăgostit!
- Sunt!

Și s-a pus pe a doua tură de antrenament, de data asta constând în alergatul voluntar a distanței de 5km pe 30 grade Celsius.

to beat, beat, beaten

yeah, that's how I feel.

rage is pumping my head with ideas, while my mind fights to set itself to sweet freedom.

beaten.

yeah, that's the word.

thought that the dust of time would lay soothing oblivion over it.

beaten and raging white trash kid, that's me these days.

Din iubire

Oamenii nu mai vor să fie desăvârșiți.

Oamenii nu mai pun pasiune în lucrurile pe care pasiunea ar trebui să le dicteze.

Ne-am specializat în prietenii virtuale, în despărțiri care trec ușor, în ignorarea a tot ceea ce ne-ar sensibiliza pentru că știm că la un anumit nivel ne-ar face să suferim. 

Nu mai iubim muzica aceea care îți trezește melancolia și o desenează în tonuri de la intens la șters.

Nu mai iubim compania celor care știu să ne trezească sufletul și să ne cultive mintea.

Ne ferim de locurile care ne oferă o altfel de cunoaștere decât cea a orașului boem și plin de viteză. Am ajuns chiar să nu le mai înțelegem.

Nu ne mai scriem scrisori.

Nu ne mai punem sentimentele îm gesturi care ar putea trăda slăbiciunea față de o altă persoană.

Ne e teamă să ne expunem. Ne e teamă să suferim chiar și puțin.

Uitați-vă la noi. Ne-am cultivat sarcasmul și simțul bășcăliei și ne uităm cu teamă și timiditate către orice ne amintește de naivitate, fie ea de orice fel.

Văd zi de zi oameni care se rup de alți oameni din egoism, din teama de respingere și care se dedică apoi cu pasiune tuturor mijloacelor care i-ar putea ajuta să uite. Se pierd într-o mare de prieteni, se ascund în rețelele de socializare și în sticle de bere în cluburi cu muzică tare și proastă. Și pun pasiune în aceste lucruri care îi ajută să uite.

Punem pasiune în crearea de device-uri noi, în business, în politică.

Sunt puțini cei care încă iubesc sincer și nu se tem să o arate. Sunt puțini cei care pun pasiune în iubirea lor către oameni, muzică, natură, artă, istorie și tradiții.

Mi s-a spus de mai multe ori că nu m-am născut în timpurile potrivite. Nu pot să contest acest lucru, dar știu sigur că înot cumva împotriva curentului.

Și sufăr pentru că oamenii nu mai vor să fie desăvârșiți. Și ceea ce mă doare și mai tare e că nu numai că nu mai vor să fie desăvârșiți, oamenii nu mai vor să fie nici simpli.

Și pierdem exact sensul existenței noastre. Ne-am născut să iubim. Să punem pasiune în creație și s-o oferim altor oameni. Din iubire. 

furtună

miercuri a trecut ca o furtună.
am realizat abia pe la 3 că îmi este foame.
abia la 7 am plecat de la birou.
abia la 8 mi s-a făcut dor de tine.
dor-dor.
abia la 9 mi-am potolit setea și-am câștigat un pet la Bergenbier.
abia la ora 12 ai plecat și iar dor-dor.
ascult Phil Harris pe bere și da, știu că nu știi cine e, dar ce contează?
mi-ești atât de drag că uneori îmi imaginez că te pot face mic-mic-mic de tot și te pot pune în buzunar.
așa pot să te iau cu mine peste tot.
și când mi se face dor-dor pot doar să te scot din buzunar, să naufragiez o secundă-două-trei în marea care se tulbură în ochii tăi, apoi să te ascund după ureche. să-mi șoptești de dor-dor.

miercuri a trecut cu furtună. mai e puțin. puțin și vom fi iar pe căi separate, baricadate, împrejmuite. pun pariu că eu o să pun și sârmă ghimpată, să-mi fie drumul lin și calea ușoară. iar ea o să te primească cu brațele deschise și bronzate.
dar hai să nu ne întristăm. m-ai sunat deja de 2 ori în 10 minute, iar eu am refuzat să-ți răspund ca să pot să încapsulez acest sentiment într-un post peste care să pot trece mai târziu. când o să-mi fie dor-dor și tu vei fi deja târât, umilit, murdărit, dar în brațele ei.
iar eu voi fi în furtună, furtuna mea.

it's nothing.

it's the solitude you feel even if you're surrounded by people.
it's the silence in you that edges the crazy loud world that you are in.
it's the feeling that you are trapped and claustrophobic when in fact your fingers reach for the sky.
it's the things we leave unsaid, that blink in our eyes, but sorrow our tongues.
it's saying nothing when you want to say it all.
it's too much sugar in your coffee; it's the one thing you forget to do and fucks up your entire day.
it's forgetting your keys while it's cold and freezing outside and you are hungry and in desperate want to pee.
it's nothing, I'm OK.
it's nothing, I swear. I'm OK, I'm just not happy.

Mărțișor de tinichea

După primul Crăciun fără mama, iată că am supraviețuit și primului Mărțișor fără mama. Dacă pentru prima sărbătoare am regăsit bucuria în cei dragi adunați în jurul bradului și în parfumul de prăjituri de casă, a doua și-a cam pierdut sensul oarecum.
To put things in perspective: de Mărțișor îmi luam 2-3 zile libere și zburam acasă, special pentru a petrece timp cu mama. Nu făceam altceva decât să sporovăim, să ne uităm la filme cheesy și să ne bălăcărim spre sfârșitul ultimei zi împreună. Îi luam mereu ceva care să-i placă și-i duceam flori. Și ea-mi gătea prăjitură cu mac sau cine știe ce alte dulciuri la care sora mea se uita cu ochii mari, că "mama nu gătește bunătăți decât atunci când vine Alex acasă".

Anul ăsta mi-am ignorat telefonul. Am dormit până la 1, am mâncat piure gătit de Mădă, am făcut curat și am făcut o criză existențială lângă robinetul de apă rece din baie. Amuzant sau nu, de 1 Martie m-am chinuit o oră să schimb o garnitură. Nu sunt cea mai îndemânatică persoană din lume, dar robinetu' ăla chiar și-o luase în cap. Mama știe să schimbe garniturile și siguranțele. Și să dea cu glet și să bată cuie.
Și-am pierdut și această luptă.

Mi-am adus aminte de clasele primare, în care domnișoara învățătoare ne ajuta să facem felicitări și nimicuri cu mâinile noastre pentru mamele noastre. Mai am și acum o poezie compusă printr-a 3-a în care i-am zis mamei că e săracă cu duhul. S-a râs copios în familia Manole atunci.

Azi mi-am sunat cele două bunici, pe mama și mătușile apropiate.
Am fost cuminte.
Am primit și flori.
Apoi m-am uitat cu Mădă la "Viața cu Louie" până la 12 noaptea, în timp ce beam Timișoreana și Schweppes.
Ironic sau nu, anul aceasta 1 Martie a fost sabotat: bărbații-s toți plecați la Steaua-Dinamo.
Iar mie îmi e din ce în ce mai dor de mama.
Dar a venit primăvara. Make way.

update

să ghicească cineva cu ce mă îndeletnicesc la această oră minunată a nopții:
a) muncesc;
b) dau cu mătura prin casă și pun rufe pe culme;
c) ascult Vivaldi;
d) toate cele de mai sus.

azi mi s-au ars siguranțele, mi-au pocnit becurile și mi s-a stricat frigiderul.
azi am zâmbit, mult și fals. până-am încremenit așa și ușor-ușor crisparea a dispărut și oamenii au început să-mi fie dragi din nou, automatul de cafea să dea latte bun doar pentru mine, razele să intre pe geam fără să-mi strice vizibilitatea laptopului obosit, dar voinic.
azi te-am văzut, deși nu trebuia. și m-ai îmbrățișat cu căldură. și purtai o cămașă bleu.
azi ți-am zâmbit ca unui prieten drag după o lungă perioadă de crispări și frământări. și-am avut curaj.
azi am făcut oamenii să zâmbească și mi-am baricadat sufletul de ploi.
și ce frumos e să iei decizii cu care ești și tu de acord, nu?

și da, azi muncesc și mă dau cu mătura prin casă. și ascult Four Seasons. și pun rufe pe culme. multe, multe rufe.
și pentru că nu se rupea a mai venit un elefant. și s-a rupt.

I *heart* David Rock

May your cortisol levels stay low, your dopamine levels high, your oxytocin run thick and rich, your serotonin build to a lovely plateau, and your ability to watch your brain at work keep you fascinated until your last breath. I wish you well on your journey. David Rock

Best quote of my life.

Christmas blues, alcohol and old boyfriends

Să pui titlul Christmas blues, alcohol and old boyfriends în această perioadă echivalează cu Sex and violence în restul anului.
Treaba e că am o stare de moleșeală psihică amestecată cu niște swing-uri de mood de toată jena, totul pe un fond de depresie adâncă și de neînvins. De ce? Păi vine Crăciunul. Așa și? Iar sunt singură. Păi cum? Așa se întâmplă în fiecare an. Da, dragii mei, azi am realizat că-n toți anii mei mulți (ai naibii) de viață, n-am petrecut niciodată un Crăciun cu un significant other. Azi m-a lovit în cap, în timp ce încercam să pun o etichetă cu ce conține depresia asta a mea direct pe borcanu' cu tristețe.
Și-uite-așa, la sfârșitul unei zile care a trecut cu trenul peste mine, mi-am turnat în pahar ceva de suflet, că vorba aia, dă-mi, Doamne, tărie. Și Dumnezeu mi-a dat.
În altă ordine de idei, ieri mi-am amintit de primul meu prieten. Vaaaai cât de frumos o să spuneți. Nu. Nu a fost frumos, că m-a marcat. De ce? Păi era un geek și jumătate. Ne-am cunoscând rezolvând o problemă la fizică și ne-am certat în privința metodei prin care amândoi (!) ajungeam la același răspuns.
Da, am nimerit amândoi în aceeași bancă la Olimpiada de fizică apoi. Și mă aștepta în fiecare sâmbătă când ieșeam de la cursurile cu clasa județeană de excelență la fizică. Și mă alinta Arhimede. Și da, i-am făcut cadou o jumătate de inimă - pandantiv, pe care bineînțeles că amărâtu' și dragul de el a purtat-o zi de zi la gât.
De atunci, fără să vreau, mi-am creat un stereotip: geeks are my thing.
I once fell for a guy just because he had a Nirvana top with Albert Einstein on the back. Lame.
Și nu-mi dau niciodată numărul de telefon unui tip pe care abia l-am cunoscut fără să îl fac să calculeze măcar o funcție pentru a obține cifrele componente. Și trebuie neapărat să-mi cadă plombele când începe să vorbească despre robotică, mașinării, funcții matematice, arhitecturi de servere și limbaje de programare. That's the road to my heart.
So, Chirstmas blues. Checked.
Alcohol. Checked.
Old boyfriends. Cheeeeecked.


Song to go with the mood:

vine Crăciunul!

vine Crăciunul și colindele îmi cântă la fereastră, în căști și prin cap. am agățat beteală prin brad, prin păr și prin oameni. mi se strânge inima când mă gândesc că e primul Crăciun fără mama, dar am așa de multe lucruri pentru care să zâmbesc că nu pot lăsa singura notă falsă să-mi strice toată melodia.
în fiecare an, perioada aceasta îmi dă o energie pozitivă naturală și autentică, pe care o folosesc la maxim. mă simt ca un foc de artificii. îmi place să alerg după cadouri, să fac ceva cu mâinile mele pentru cei dragi, indiferent că e vorba de prăjituri, decorații sau pur și simplu un ceai. căldura oricărui gest mă învăluie în veselie, parcă aș fi mâncat 3 cutii de bomboane cu ciocolată.

în fiecare an, parcă plutesc printre mii de motive să zâmbesc. că e o plimbare prin frig și ger cu sora mea, în care împrăștiem voie bună, bomboane, îmbrățișări și zâmbete trecătorilor, că e un colind descoperit de curând, sau ceștile cu reni și fulgi de zăpadă, volumele Harry Potter pe care le citesc în fiecare an în această perioadă, reprezentând propriul meu cadou și cel mai bun dintre toate, că sunt momentele pline de culoare din jurul bradului și privirile furișe pe geam să vezi dacă ninge, gândurile bune îndreptate către cei mai puțin fericiți, parfumul de portocale și scorțișoară care plutește în căldura aproape moleșitoare a camerei mele, sau vechiul și clasicul playlist de colinde cu Sinatra și Celtic Woman, iubesc perioada aceasta.

promit să fiu cuminte și să împroșc cu voie bună orice Grinch care îmi iese în cale.

playlist de Crăciun, cu mere coapte, nuci și scorțișoară, gata scos din cuptor: http://www.youtube.com/playlist?list=PLhcnHz5xhl2qULO56RWpbm5ZU15IBuwqN
a se servi cu vin fiert și biscuiți :)