E mai și în curtea bunicii sigur căpșunele se coc.
În fiecare an căpșunele erau culese cu grijă de-o fată cu părul lung și negru. Le spăla în două ape și apoi le punea pe o farfurie, își lua o carte și o pătură și dispărea pe după crini în grădină.
După o vreme bunica o găsea tolănită la soare, adormită cu cartea în mână.
Dire Straits a purtat mereu un loc special în sufletul meu, le fel ca și Sigur Ros, Pasărea Colibri și Vama Veche. Și Edith Piaf. Dar să ne întoarcem la Dire Straits. Muzica lor mă face să simt miros de drum de țară, de flori de câmp, de struguri copți și apă rece de fântână. Mă imaginez mergând pe drumul către câmp în satul natal al mamei. Pentru mine nu există nimic mai fascinant încă în lume ca peticul de pământ unde mi-am petrecut copilăria, unde grijile dispăreau, iar bunica ne făcea mereu clătite când o rugam frumos. Iar Dire Straits îmi cântă despre dansuri pe dealul ce ducea spre canal, printre salcâmii tineri plantați de tătăițu' și pe cele 3 dale de piatră ce stau și acum la intrarea în curtea cu gard alb, boltită cu viță de vie și presărată cu ghiocei și lalele primăvara, cu crini vara, cu crizanteme toamna și zăpadă de 2 metri iarna.
E mai... iar căpșunele se coc, dar nu mai nimeni să le culeagă. Iar părul fetei nu mai e lung. Iar bunica a și uitat că are căpșune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu