Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul. Am încercat o postare despre tura din Trascău, din 8-10 aprilie, dar s-a pierdut undeva între evenimentele ce-au urmat. Adică ziua mea de naștere și Paștele. Nu mai spun că am niște prieteni minunați, niște părinți minunați și-o viață minunată. Sunt o femeie bogată ce se bucură de tot ce-i al ei și-un copil cu ochi inocenți în care se răsfrâng chipurile celor dragi, toate luminate de un zâmbet.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...
PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu