A reason to breathe

A reason to smile
is not your smile
but flip-flop Friday with Boschi
A reason to dance in joy
is not you dancing with me
but Dana, jumping in a room of crowded people;
A reason to sing
is not your voice
but Cati, playing her guitar with passion;
A reason to laugh in tears
is not the tear you shed the day I left
but Papi, laughing, while pointing at me.
A reason to be happy
is not your happiness,
but my friends, all around me.
You're still the only light
But suddenly it's a bright new day in my life.
You're still the only colour
But a rainbow will rise from the souls of those that love me
A reason to breathe
is not you
is cause I have to.




ps - daca am greseli, sa-mi spuneti, caci am scris asta in 5 minute si a trebuit sa plec, e ziua Danei, yay :)

am răcit

gata, mă dau bătută. nu sunt nici frumoasă, nici deșteaptă, nici devreme acasă, dacă iei în considerare faptul că nu prea ajung deloc, la o adică. n-am nici bani, nici silicoane, n-am citit nimic de Kafka și încă mă mai uit ocazional la Sailor Moon.
dimineața sunt nesuferită. seara, melancolică. noaptea, insomniacă. câteodată uit cât e de fapt ceasul și încurc stările și-atunci exasperez lumea, că "nu mai știu la ce să mă aștept din partea ta, ești nebună, ești dusă, împușcă-te, don'șoară și lasă-ne să trăim liniștiți bla bla bla"
nu-mi plac oamenii fără sare și piper și nici măcar nu sunt canibal. pur și simplu îi privesc când îmi vorbesc și cuvintele lor trec prin mine.
urăsc telefoanele și faptul că nu știu să vorbesc cu cei dragi la ele. nu știu de ce, dar mereu intervin pauze lungi în care îmi e greu să găsesc ceva de spus, lucru care în mod normal nu s-ar întâmpla. dar, ce vorbesc, mie numai lucruri normale nu mi se întâmplă. răcesc vara, fac insolație iarna, mi-e greață de la ciocolată, adorm de la cafea, am fobie de singurătate și păienjeni și stau singură și mi-e foarte greu să-mi amintesc să cumpăr otravă de gândaci, îmi e dor de mama, deși 90% din timp ne ciondănim, îmi plac persoanele gălăgioase, deși mă obosesc și mă irită uneori, când sunt mai gălăgioase decât mine.
aș vrea să am ochi albaștri și 10 kg în minus. aș vrea să pot merge pe bicicletă și să nu-mi fie teamă să cad. aș vrea să nu cad. dar dacă totuși cad, să nu-mi julesc rău genunchii, căci îmi plac rochiile înflorate, cât mai rustice și romantice. îmi plac brățările indiene și broșele camee. iubesc să am mereu flori în cameră și îmi place să dorm cu o bucată de izopren drept pernă.
îmi vine să vomit de la Coldrex, dar îmi place supa Rollton. N-am mai băut ceai de 8 ore and it's seems such a long time.
îmi place să scriu, dar habar n-am despre ce, știu doar că probabil îți zici că sunt nebună și să știi că ai dreptate, sunt nebună, dar doar umpic, atât cât să nu am un diagnostic clar, să știi totuși că am ceva care nu e bun în mine, să iau o doza mică de calmante și tu tot să mă iubești.
cum ziceam, mă dau bătută, dar nici nu știu la ce. știu doar că urăsc atunci când oamenii sunt răi și cruzi și nedrepți cu mine sau cu alți oameni și că până acum am avut numai relații ciudate. i'm needy, but they're so needy, i don't need them...
ps. am un nas roșu de-mi vine să mă înrolez în echipa de reni a moșului... i'm out of tissues...

Romanța inimii

Asculta mai multe audio Muzica

Unui rus i-a stat inima, la propriu, după ce nevasta l-a părăsit. Omul trăiește și astăzi, sistemul lui vascular pompând în continuare sângele în organism.
Nicolai Mihalniciuc, din orașul Saratov s-a supărat după ce a aflat ca soția sa, Lidia, îl înșală. Când l-a părăsit, a făcut infarct, iar medicii au constatat cu stupoare ca inima bărbatului încetase sa bată și, în schimb, funcția acesteia fusese preluata în întregime de vasele de sânge, relatează Pravda. Nicolai are șanse sa trăiască mulți ani de-acum încolo, ca un om normal, fără excese, ca sporturi extreme sau emoții devastatoare. O dată pe lună, bărbatul merge la control și primește o medicație care suplinește funcția cardiacă, ajutându-i și sistemul vascular, care a preluat toata "munca" inimii.

Cred că ți-ai trece degetele prin părul ei castaniu. Cred că i-ai săruta ochii și i-ai mângâia umerii rotunzi și proaspeți ca merele coapte de soarele tomnatic. I-ai alina cu dragoste sânii și ai adormi în parfumul ei, parfumul serilor de vară, cu luna plină și albă, ca o perlă strălucitoare pe-un șirag de stele.
Cred că ai iubi-o. I-ai citi povești în serile în care stă cu picioarele pe pereți, plictisită și amorțită. I-ai face cafea cu lapte dimineața și ceai cu miere seara. I-ai căra bagajul de fiecare dată. I-ai bandaja genunchiul rănit. Poate ai ajuta-o chiar să facă și curățenie uneori. Sau măcar i-ai duce gunoiul. I-ai încălzi apă pentru Fervex și ai înveli-o dacă adoarme înainte să înceapă filmul ăla pe care vreți să-l vedeți de mult.
Ai face toate astea. Și mai mult.
Cred că ai iubi-o.
Cred că ai iubi-o.
Vreau să cred.
Vreau să cred.
Cred că ai iubi-o, dacă n-ai avea cicatricea aceea.
Cred că ai iubi-o, dacă în pieptul tău s-ar auzi versul vieții curgând, pulsând, bătând ritmul melodiei pe care toți îl știm, mai puțin Nicolai.
Cred că ai iubi-o, dacă ai avea o inimă.
E vina ei, e numai vina ei. Dacă n-ar fi plecat, ai fi... Și-atunci, închid ochii, simt cum îmi vâjâie urechile, am capul plin de vodkă și simt cum gura mi se crispează într-un surâs amar. Îmi doresc ca inima ta să nu mai bată fără mine. Știu că e inuman, e crud și nedrept, dar asta îmi doresc. Să nu mai bată. S-o văd zvârcolindu-se de durere o ultimă dată, apoi să amuțească, într-un somn ucigaș. Vreau să cred că fără mine inima ta n-o să mai bată. Să nu mai bată, să-și dea suflarea în timp ce colții morții o străpung, așa cum o săgeată rupe pieptul căprioarei.
Strâng ochii umeziți de lacrimi și-un tremur îmi trece prin tot corpul. Nicolai are o inimă, dar nu îi folosește la nimic. Pe când tu nu-ți folosești inima la nimic.

Mai departe de lume

Voi curge odată cu Dunărea...
Din adâncurile ei va răsări un curcubeu, iar eu voi descoperi o comoară pe care s-o împart cu voi toți...

L-am văzut și pe Gugu...

Vineri, ora 18:50, metrou Păcii. Toropeala orașului se prelinge în asfaltul încins, dar veseli și guralivi, așteptăm semnalul de plecare. Într-o formulă nouă, eu, Luin, Cristi, Alecs, Andrei, Corina, Jonski, Tudor, Bogdan și Ștefan ne luăm rămas-bun de la claxoane și civilizație, bucuroși nevoie-mare că punem bocancul pe pământ sălbatic de munte. Zis și făcut. Ne urcăm în mașini, știm ce ne-așteaptă, drumul e lung, noaptea se lasă ca un voal, Alecs conduce printre sticle și cutii de cafea, eu moțăi, Jonski mai urmărește harta, tanti Leana din GPS ne tot gângurește "Reconstituire traseu" până ne trezim că am greșit drumul. Nu-i bai, numai că oboseala își spune cuvântul și suntem nevoiți să campăm în Brazi. Una dintre mașini a rămas suspendată deasupra unui dâmb, și oricât ne-am învârtit s-o împingem, ridicăm, mișcăm, nu reușim decât să trezim vreo 2 cetățeni curioși.
Dimineața, câțiva dintre voinicii satului ne ajută să punem mașina în poziție de plecare, ne îmbarcăm și pornim spre Munții Godeanu - vârful Gugu. Așa cum spune legenda, metafizica și astrologia, e loc de strigoi, moroi și alte spirite malefice, căci vârful Gugu este renumit pentru fenomene paranormale. Yuhu.
Ajungând la râul Șes, inspir aerul tare de munte și-mi dau seama cât de mult i-am dus dorul. Bolta imensă a pădurii se întinde deasupra râului, lăsând urme întunecare de verde și străveziu în apa repede și învolburată. Primul task este trecerea râului. Aici fac o paranteză pentru momentul de slow motion în care Luin țipa la Ștef "Roșuleeeeeeeeeeee, sunt în fața taaaaa...", Corina aleargă încălțată doar cu un bocanc până la mijlocul râului și se întoarce cu sandalele Luinului, care le aruncase pentru mine, să trec încălțată.

Trecem râul și-atunci începe chinul. Voi știați că Munții Godeanu nu au marcaje? Asta a însemnat cam 2-3 ore de urcuș prin pădure, pe o pantă criminală, dar care nu ne-a doborât, mai ales că glucoza și ciocolata au fost abundente.

Curând ieșim din pădure și începe adevărata luptă: bălării cât tine de mari, pâlcuri dese de urzici și multe tufe de fragi. După primul popas serios, în care am remarcat că Alecs n-a renunțat la zacusca lui cea de toate zilele, sau, mă rog, sosul de spaghete din sticla de Nestea, pornim ușor-ușor, în direcția indicată de Jonski pe hartă.

Razele soarelui începuseră să-ți piardă puterea și curând dogoarea zilei scăzu. Norii se adună, începe să tune[ow, now], pelerinele de ploaie flutură în vânt, voința ne e de oțel, dar hainele din bumbac, și deși ne adăpostim pe sub stânci, nu trece mult și se pune problema dacă să punem sau nu corturile. Jonski e primul care cedează. El, Bogdan și Tudor se întorc la mașini. Eu și Alecs căutăm loc de cort, nervii încep să cedeze, hainele ne șiroiesc de apă, începe să plouă cu grindină, iar frigul ne pătrunde în oase așa cum umezeala ne pătrunde în bocanci...
Ploaia se oprește un minut. Iese curcubeul. Culorile lui îmi șterg senzația de frig și deznădejdea dispare pentru un moment, ca apoi să pornească iar o ploaie rece și mohorâtă. Andrei ia atitudine și ne mișcăm în căutarea locurilor de cort. O luăm prin urzici, dar nu mai simțim nimic, căci tot ce contează acum e să ne adăpostim.
Dârdâind de frig, instalăm primul cort. Și-atunci, ca prin minune, norii se risipesc și un soare binecuvântat ne zâmbește de pe bolta cerească. Ne întindem toate cele la uscat și ne pregătim de masă. Am și clește de rufe la mine, iar șosetele mele sunt fericite. Yay.


Se pune de-un festin. Alecs scoate zacusca, eu pregătesc o salată de ton, și ne adunăm cu toții în jurul pungii aburinde cu piure făcut la primus. Sacii se usucă pe stânci, noi stăm de povești, frați de-aceeași lingură rășchirându-se la soare, obosiți, dar tihniți și cu burțile pline.
Un soare vânăt apune, iar în urma lui se adună o ceață răcoroasă și umedă. E timpul să intrăm în cort. Nu trec 20 de minute, că somnul dulce ne face să uităm de ploaia și de vântul care ne lovește pereții subțiri ai cortului.
Mă trezesc dimineața și, deschizând fermoarul cortului, un sentiment de beție îmi amețește toate simțurile. Peisajul e încântător. Ceața spumegând se prelinge în valuri printre creste, iar norii de ploaie se sparg în razele soarelui calin de august. Ne adunăm în jurul stâncilor și luăm masa, apoi, înarmați cu doar 2 litri de apă, pornim la drum. Corturile rămân în urmă, voia bună ne însoțește pasul, dar din păcate, n-avem noroc și intrăm în jnepeniș. Și dă-i și luptă, neicusorule și puicusorule, de ne sleim de puteri și ne zgâriem de acele ascuțite ale crengilor. După ce ne blestemăm zilele și luinul din dotare, ieșim din păienjenișul verde și începem să traversăm golul alpin, privind în depărtare către vârful Gugu, care se întinde triumfător către cer. Dintr-o depresiune, o pereche de câini ciobănești ne latră până părăsesc turma de mioare și vin să ne întâmpine ascultători și afectuoși.

Sub arșița de august domnea o tăcere adâncă, întreruptă doar de ciripitul șoptit al păsărilor de munte, de pașii noștrii prin tufele de afine și de vuietul înăbușit al unei cascade îndepărtate. Simt cum frumusețea ce se așterne în fața mea devine prea greu de suportat cu privirea, iar ea mi se umple de lacrimi. Plâng de fericire, muntele meu drag, că m-am întors la tine. Sunt din nou liberă să te iubesc așa sălbatic și aspru cum ești, așa sfânt și minunat cum te știu. Tufele de afine se transformă în iarbă, iarba se transformă în stânci și nu trece mult că ating cei 2291 de metri care ne oferă o panoramă de neuitat.

În vale, lacul Gugu strălucește în razele aurii, iar aburii lui încep să se adune în jurul nostru, formând în văzduh o adevărată perdea. În acel loc retras, ca în toate întinsele singurătăți ale Carpaților, inima îți bate mai tare.

Cu greu ne urnim din loc, mai ales că nu avem prea mult timp la dispoziție să ajungem înapoi la mașini.
Lui Alecs i-a fost cel mai greu, mai ales că i-am dat peste cap planurile pe care le avea pentru siesta de după-amiază.

Facem o escală pe la cascada de care vă vorbeam, umplem sticlele cu apa rece și proaspătă și luăm o gustare bazată pe bunătăți: fructe uscate, miere și susan. De-acum lucrurile sunt simple. După ce ajungem la corturi și strângem calabalâcul, trebuie să coborâm înapoi la mașini. Ușor de zis, greu de făcut.
Pornim temerari pe traseul pe care am venit, dar nu-l mai găsim, sau mă rog, îl pierdem. Dacă la urcare bălăriile au fost o problemă, acum au devenit mai mult de atât, căci în iarba deasă și înaltă se ascund stânci de care te poți lovi într-o clipă de neatenție. Bețele de trekking se încurcă în vălătucii verzi, bocancii nu au aderență pe frunzele lucioase, iar eu alunec cu genunchiul într-o piatră. Strâng din dinți și merg, sau mă rog, schiopătez mai departe. Urmează coborâtul prin pădure, pe un pământ umed, mustind de mușchi și trunchiuri putrezite.
Și-așa am descoperit cele 4 probe pentru tetratlon: 100m jnepeniș, 300m bușteni, 300m rostogolirea de 12 jumătate, 200m Smurdul de 15 fix. A, da, și proba de foc: 30m alergarea copilăului. Nu intru în detalii, e de ajuns că m-am tăvălit prin pământ, că am încasat crengi peste tot corpul, că am încălecat 100 de bușteni și că am căzut de vreo 2000 de ori. Dar a meritat, căci deși durerea din genunchi creștea, râul se auzea tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai curat.
Și-am ajuns și la râu. L-am traversat umpic mai greu ca data trecută, dar eram cea de-a doua Ecaterina Teodoroiu, "eroina de la Șes", de data aceasta :).
Au urmat apoi tufele de fragi. Cred că doar la Retevoi am mai mâncat atâtea fragi. Șontâc, șontâc, cântând și speriind mormolocii din băltoacele de pe malul râului, am ajuns la mașini, întâmpinați de Jonski, Bogdan și Tudor, proaspeți și odihniți. Am plecat, lăsând din nou o bucată din sufletul meu curcubeu pe munte, gata să mă regăsească de fiecare dată când pașii mei se vor îndrepta înspre locul unde inima îți bate mai tare...




I'm back :)