Când e liniște.

Kenny G - Forever In Love

Asculta mai multe audio jazz

Când e liniște poți să auzi cum îmi picură sufletul ușor într-al tău, să numeri picăturile și-apoi să uiți că ești tu. Când e liniște bătăile inimilor noastre sunt atât de puternice, că putem compune cântece, pe care să dansăm până obosim. Și respirația ne este sacadată, iar chipurile ne strălucesc de sudoare și fericire. Și palmele ne sunt la fel de umede ca și ochii, și toată căldura emanată poată să topească greșelile, durerile, clipele de singurătate, de disperare și delir. E de ajuns să fie liniște. Să privim atenți unii la alții și să ne vedem prin noi înșine, să ne adunăm tot cugetul într-un singur punct, în care să punem toată iubirea, toată ura și toată ființa de care suntem capabili. Și-atunci o să devenim infiniți, o să spargem universul în bucățele mici de zahăr candel, pe care să le punem în ceai și cafeaua rece de la serviciu.
Când e liniște pot să aud sunetul unor buze care tac, dar al căror sărut poate umple pagini și pagini de scris ordonat, ușor aplecat la dreapta... De-ar ști oamenii ce frumos e când e liniște, când poți să auzi o pasăre care trece în zbor la sute de metri depărtare de tine, să simți izvoarele curgând odată cu tine, din tine și prin tine... să auzi o frunză cum cade, un strigăt mut ce se pierde în apusul zilelor de vară.
Când e liniște cărțile devin amante duioase care îți mângâie tâmplele. Și te primesc în brațele lor foșnitoare, brațe aspre de mamă. Când e liniște pernele miros toate a flori de portocal, iar liniștea le pune pe toate la culcare în note de jazz care se preling pe geamul aburit. Și plouă, plouă, încet și mohorât, dar tu n-auzi, căci te afunzi cu totul în liniștea din tine, în acel moment static și dulce, rotund și gustos ca un fruct copt în miez de vară. Când e liniște, pielea ta devine tot mai moale și mai largă, de parcă porți puloverul cel lălâu, tricotat de bunica acum câțiva ani. Și mă primești lângă tine, aproape, atât de aproape că îți simt respirația caldă prin păr. E liniște, mi-e dor de mama, de sora mea, de Papi, de tot ce mi-e drag pe pământ. Mi-e dor și de tine, dar e atât de liniște că ceaiul de tei stă cuminte în cutii colorate, într-un dulap vechi și ponosit...
Când e liniște n-aș mai vrea nimic, decât o pipă și-un halat de catifea, să mă fac borfaș peste patul meu cel mic și acvariul cu cei 5 pești care de fapt nu-mi aparțin.
Când e liniște, te rog să rupi o fărâmă din mine, s-o pui la păstrare. Nu se știe, dragule, când va mai la fel Dunărea sălbatică și învolburată din mine. Toate grijile se îneacă acum ușor în mici vârtejuri, iar mintea se decantează, lăsându-mi ochii să vadă drept și curat. Dar e atât de liniște, că îi închid și visez la un vârf de munte sau la o barcă plutind pe ape...
Și e atât de liniște că te aud cum îți stingi lumina și te strecori între pături, deși ești departe. Aud cum îți clipesc ochii și cum aripile unui gând lovesc ușor aerul dintre noi. Îl prind între degete și îi șoptesc ușor să-ți vegheze somnul.

vise din ceață și cenușă

ce buze sărate ai, și ce obraji amari... ce ochi roșii și ce mâini frânte. ce privire, ce gură strâmbă. ce reală ești acum, nu mai plutești, nu mai pășești ușor. ești greoaie, te miști ca și cum te-ai târî, te împiedici în hainele groase de iarnă. mă enervează târșâitul picioarelor tale încălțate în cizme grosolane, aproape îmi vine să te împing pe treptele tramvaiului. e numai vina ta. e vina ta că se întunecă atât de devreme, că e atât de frig, că mă sufoc în metroul plin de oameni nervoși că întârzie la serviciu sau se grăbesc să ajungă acasă. așa, pleacă-ți ochii ăia spălăciți, pleacă-ți-i, fă-te că citești.
nu mai ai nicio putere în mâinile alea albe și aspre. nu mai poți nici să mângâi, nici să zgârii, îți mai folosesc doar ca să-ți ferești fața de lumina prea puternică.
ai devenit persoana pe care o urăști, persoana de care îți e rușine... îți ascunzi păcatele, dar realizezi că totul e pierdut, că nu mai poți recăpăta clipele de vis, că ai pierdut seninătatea care te înconjura.
îți vine să urlii în pernă, nu poți să dormi, te fâțâi de pe o parte pe alta... și ți-e frică de certitudini, deși sunt ceea ce cauți acum. ți-e frică, recunoaște, lașo. Ești o lașă și-o egoistă, te detest. Îmi vine să te scuip. Dispari din fața ochilor mei. mi-e silă de tine...
ai învățat să te târăști. să te umilești și să cerșești. pe cine păcălești? știai toate lucrurile astea. știai că așa o să fie și ți-ai asumat riscul, ți-aduci aminte? proasto. degeaba plângi și te tăvălești, e prea târziu. pentru tine e prea târziu...
ai știut de la început.
ai știut.
când nu ești atentă la semnele de circulație, când îți lași visele să atingă tot, când toți oamenii îți pot gusta lacrimile... te trezești că ți-e frig și respirația ta a aburit geamul de ratb prin care te privești încă, cu ochii și mintea încețoșate și închistate în jurul micilor dureri pe care le-ai strâns tare în suflet. iar ele te sugrumă treptat, până ce vei căpăta ușurarea, singurătatea cristalizată în cel mai intens coșmar al tău.
ține-mă în brațe. strâns. atât de strâns, încât să simt că devin cenușă albă, să mă poarte vântul în toate locurile și lumile pe care le visez... știi că o să mă întorc. da, întotdeauna. dar numai dorul mă va face să stau mai mult de o clipă, mai mult de un sărut...