Nu mai știu să ating minunatul adânc al sufletului tău. Simt doar uneori cum câte o undă mă poartă ca pe un fulg aproape de centrul tuturor emoțiilor tale, dar pur și simplu nu pot întinde mâna să ating întunericul. Probabil de teamă să nu întâlnesc suprafața lucioasă și rece care se ridică între noi.
Uneori îmi vine să țip.
Uneori o fac, dar tu nu mă mai auzi.
Știu că, pentru a te întoarce, trebuie să renunț la drumul care se așterne, plin de obstacole, în fața mea.
Îmi tot creez mici scurtături care să mă ajute să închid în mici cutii ale sufletului trăiri, amintiri, uneori chiar și oameni. Și-mi spun ușor și des că fac asta doar ca să îmi păzesc zâmbetul, ca să nu las părți din mine neacoperite.
Și totuși, zâmbesc mai puțin. Visez mai puțin. Mă străduiesc să mă prefac că zilele ar trebui toate să fie așa, repetitive și lipsite de sens. Că sunt un om mare.
Libertatea nu a fost niciodată mai departe.
Iubirea este aproape să se piardă și ea.
Nu mai știu să vibrez în inimi, să tresar în ochii altcuiva, să curg într-o lacrimă de fericire. Simt doar cum uneori o mână mă poartă pe străzi goale și gri, pe urmele unor pași care erau alteori atât de veseli încât se așterneau cu mici sincope copilăroase pe asfaltul prăfuit.
Ca un om cu un membru amputat care nu mai speră să fie întreg, mă întreb dacă e reversibilă această schimbare. Și dacă da, voi reuși să mă regăsesc printre miile de particule de spirit carbonizat care s-au așternut ca o cenușă albă peste un oraș abandonat după un hazard?
Și mă mai întreb... oare și tu simți la fel?
Poate... într-o clipă de sinceritate crudă și distrugătoare îți vei recunoaște reflexia în ochii mei și doar atunci vom putea să ne atingem și să ne vindecăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu