în fiecare seară îmi fac cumpărăturile din același supermarket cu iz de magazin mic de cartier mărginaș. azi am cumpărat portocale, biscuiți și iaurt. cine îmi vede frigiderul poate are impresia că sunt subnutrită, dar adevărul că de ceva timp mă hrănesc cu portocale și biscuiți. aveam un unchi care mînca doar ceapă cu șuncă iarna și roșii cu brînză vara. în orice caz, azi, în timp ce treceam pe lîngă vecinul meu misterios care își plimbă cîinile numai noaptea, scot un biscuite și mușc. și-mi rup un dinte. nu, nimic grav. doar că mi-am amintit de tine, cînd m-ai lovit din greșeală cu cotul în timp ce duceam berea la gură și mi-ai spart dintele. același. văd că e rezistent, încă se ține. și mi-am mai amintit ce mi-ai spus în noaptea aia...
„mi-ai spus că trebuia să plătesc odată dintele pe care ți l-am spart cînd ne-am cunoscut. ai avut dreptate. mi-am rupt toți dinții. de fiecare dată cînd te văd cu el scrîșnesc din dinți atît de tare că mi-e teamă că voi rămîne știrb. parcă nici n-au trecut 2 ani din seara cînd ți-am luat berea aia. parcă tu n-ai știi că te iubesc. de fiecare dată cînd mă gîndesc că el îți mîngîie părul așa cum făceam eu melancolia mea ia proporții apocaliptice și atunci îmi trosnesc gingiile de presiune„
au trecut ani. cînd mi-ai spart dintele, îmi venea să-ți crăp capul. iar tu rîdeai. rîdeai și-mi repetai că am o strungăreață kinky. dinții tăi probabil n-ar fi trecut prin așa ceva dacă în noaptea aia nenorocită cînd am băut mai mult decît trebuia m-ai fi ținut în brațe. nu, tu m-ai lăsat să plîng ore în șir pe balcon. ai spus că nu ai nicio pornire să vii și să ai grijă de mine și că n-ai s-o faci din obligație.
„nu se mai poate așa. cum poți să gîndești așa? cum, după atît timp? nu, te rog, lasă-mă. întotdeauna reușești să mă împaci și apoi lucrurile merg prea repede. am impresia că îți e teamă de discuții... nu vreau să faci nimic doar pentru că așa vreau eu. vreau să-ți dorești și tu lucrurile astea. nu, încetează. nu se mai poate așa...”
și pînă la urmă am plecat, obosită și amețită, cu lacrimile șiroind fierbinți pe obraji, pe buze, pe gît, prin păr... și-acum, cînd parfumul acestor amintiri plutește în aerul rece, privesc dintele meu rupt și îmi zboară gîndul la ce mi-ai spus ultima oară cînd ne-am vorbit.
„n-o să uit niciodată cum ne-am cunoscut. parcă te și văd, ca un copil furios, cum îți încleștezi pumnii neputincioși și începi să te agiți, să țipi, să te lupți... mi-e așa dor... n-o să uit niciodată expresia chipului tău încruntat și frumos. pot să te asigur că faptul că ți-am spart dintele este singurul lucru rău pe care l-am făcut și de care nu-mi pare rău, chiar dacă a fost din greșeală”
adevărul e că și mie mi-e dor de lumina aurie a acelor zile, cînd beam cafea întinși pe burtă sau jucam șah de dimineața pînă seara. îmi amintesc cum rîdeam de melodia asta...
te-am iubiiiiiit,
de-ai știi cît te-am iubiiiiiiit,
de-ai putea să-ți imaginezi iubirea
de la minus la plus infiniiiiit...
îmi doresc ca aceste amintiri să rămînă cu amîndoi mereu. îmi doresc să nu-mi uiți niciodată chipul. îmi doresc să nu uiți niciodată cum ne-am cunoscut.
Antract - Te am iubit
Asculta mai multe audio Muzica
8 comentarii:
Cate amintiri ai starnit. Pfff...
Chiar daca dor, parca nimic nu e mai frumos decat astfel de aduceri aminte. Nu? :|
De fapt, prima oara in orice lucru nu se uita veci.
bănuiesc că depinde de încărcătura emoțională pe care acel lucru îl are. altfel n-am avea din ce să hrănim amintirile...
E interesant ca desi "au trecut multi ani" de atunci, tot asta e lucrul cel mai pregnant in tine acum. Adica... suficient de puternic incat sa scrii despre el si nu despre altceva.
Sesiunea n-o sa poata niciodata sa ia locul acestor amintiri astfel incat sa te faca sa nu mai le simti si sa nu mai scrii despre ele. Chiar daca scrii si despre ea. Dar ceva exista... ceva ce ar putea sa schimbe amintirile in trairi prezente si sa transforme trecutul intr-o mare lectie invata, din care sa fi luat tot ce era mai bun si despre care sa nu mai vrei sa scrii. Pentru ca ai avea ceva mult, mult mai intens si frumos despre care sa scrii.
Daca iti doresti asta desigur. Si daca ii permiti sa se intample...
@Ioan, mecanismul prin care s-a declanșat derularea acestor dragi episoade a fost generat de simplul eveniment al "accidentării" dintelui cu pricina. M-au năpădit amintirile, nu emoțiile. Ce a fost a fost[și încă demult]
Totuși, trebuie să recunosc că anumite momente nu pot fi repetate, cum nu pot fi nici povestite. A fost greșeala mea să vorbesc despre asta și am încercat, astfel, să dau durată momentului. Trebuia, mai bine, să mă bucur singură de amintirile acelea. Însuși faptul că vorbesc despre asemenea momente e o greșeală, dar, dacă vrei să le repeți, e sinucidere curată.
Există unele momente rituale care includ în ele repetarea, dar sentimentalismul se termină de obicei prost. Ar trebui să nu încercăm niciodată să repetăm ceea ce s-a întîmplat.
PS - Și-ai să vezi, dacă ai să mai treci pe-aici, că totul face parte dintr-un mic plan al meu ;)
imi permiti o imbratisare virtuala? >:D<
Desi am citit la momentul publicarii, imbratisarea mi-a trecut doar acum prin minte.
Aducerile aminte sunt intotdeauna calduroase si pline de suflet, indiferent ce le-a pornit. Bafta:)
hihihi, Răzvan s-a prins. Și da, îți permit o îmbrățișare virtuală, așa, pentru că și tu scrii frumos :P
>:D<
minunat !!!
Trimiteți un comentariu