De ce nu?

Da, chiar așa, de ce aș scrie despre asta? De ce să scriu despre câți fluturi mi se fâlfâie prin stomac, despre câte melodii îmi vine să fredonez, toate odată, despre cât de des câte un curcubeu îmi iese prin urechea dreaptă, face un giumbușluc în aer și intră pe urechea stângă, despre cum îmi transpiră palmele sau cum nu mai ajunge tramvaiul odată la tine? De ce să scriu despre cum aș vrea să te ascult vorbind despre nimic și nimicuri, despre cum am descoperit că împreună avem superputerea de a opri timpul în loc, în timp ce ne privim în ochii obosiți, injectați de cafea și de răcoarea serii, ochi strălucitori care poartă un mesaj mut, dar prea puternic să nu-l simți, pregnant în prezența lui dulce, temut de buzele noastre ce se întâlnesc de atâtea ori, proaspete și crude, înmărmurite în zâmbetele noastre ce au devenit imposibil de șters acum?
De ce aș scrie despre așa ceva?
Da, chiar așa, de ce?