Ultima dată când mai fac asta

Trec aproape zilnic pe lângă un parc în care un pitic de grădină se sfătuiește cu un japonez din piatră, pe lângă tufe de trandafiri și Mâna-Maicii-Domnului, pe lângă parfumul lor, prin lumina răsăritului, prin amintirea cuvintelor amărui, prin zâmbetul pe care mi-l trezești dimineața, la prânz, dar nu și seara. Seara nu, că toți suntem nesuferiți și somnoroși și obosiți atunci.
Fac bagajele rapid, spăl 2-3 cearceafuri, ne certăm puțin, ne împăcăm, că așa suntem noi, proști și zăpăciți, sălbatici și calzi.
Mă enervezi, s-a dus naibii toată serenitatea dimineții. Parcă ai pus un claxon în mijlocul armoniei unui lied. Dar nu-i nimic, nu ne facem griji. La o adică, dacă mă supăr, mă duc frumos în grădină, mă așez între domnul pitic și între domnul japonez și stau să le ascult poveștile. Poate așa uit că de fapt ai nevoie de mine, că de fapt am nevoie de tine.
Machiajul mi-l șterg cu demachiant, sau cu lacrimi.
Zâmbetul mi-l șterg cu tine, fără lacrimi.