Am uitat să uit...

Zaz - Port Coton

Asculta mai multe audio acustica



Nu știu ce faci, n-am nici cea mai vagă idee. Nu știu ce gust mai au mâinile tale și nici ce culoare au ochii tăi. Nu mă gândesc la tine, nu. Nu mă gândesc la cum degetele tale prinse între ale mele mă liniștesc și-mi alungă orice grijă, orice gust amar și mai ales, nodul din gât care nu mă mai lasă să respir.
Nu știu ce fac, n-am nici cea mai vagă idee. Știu doar că am început să arunc puțin câte puțin din mine, azi puțin în tramvai, mâine mai mult între strada Petre Tina și bulevardul Basarabia. Doar că mi-e dor să fie cald dimineața, să zâmbesc în timp ce-mi beau cafeaua și să mă întorc mai ușor sau mai rapid, depinde de scaun, către tine, să te văd acolo, să te știu aproape și să mă întorc la ceea ce mă preocupă. De fapt mi-e dor de tot ce mi-era drag. Parcă aș vrea să fiu pe balcon cu tine, să aștept să-ți termini țigara, să-ți beau din ceașca de cafea 3 în 1, să ne plângem de tot ce nu ne convine, să râdem puțin de cei mici, dar curajoși... Aș vrea doar o zi să ne mai fie atât de bine încât să putem să ne facem planuri de viitor. Și să privim drept, să ne imaginăm cum ar fi să nu ne mai întoarcem zi de zi la birourile mici și cafeaua proastă. Cum ar fi să mergem acolo, în clădirea aia înaltă de peste drum, unde primim bomboane chiar dacă nu suntem cuminți, unde birourile sunt mari, iar cafeaua e cel puțin băubilă... Și-apoi mă trezesc privind prin geamurile ei mari către balconul unde tu îți fumezi țigara, preocupată de ceea ce vei face mâine...
Mi-e dor să zâmbesc din tot sufletul și să-mi reactivez puterea de a aranja oamenii în cutiuțe mici și colorate, să-i uit acolo pe unii și să-i scot de la naftalină pe alții... Mi-e dor de Măgarii din ceață care mă vizitau înainte. Pur și simplu ne beam ceaiul pe același pervaz de geam. Câteodată aveam și biscuiți...
Mi-e dor de mama. Da, mama, mi-e dor de tine în fiecare zi. Sunt încă un copil și-așa am să rămân. Și plâng, mama, pentru că sunt copilul tău. Ăla mic și prost, mama. Ăla răzvârtit și rebel, care ar vrea să-și ia lumea în cap și să învețe să urască anumite obiceiuri ale oamenilor. Ăla care ar vrea în fiecare zi să se trezească în același cort împrumutat, undeva pe malul Dunării și să te vadă cum ne pregătești micul dejun. Sau măcar să fim acasă, toți. Și să miroasă a pâine...

Mi-e dor de multe lucruri. Dar mai ales mi-e dor să uit. Vreau să uit. Să uit de micimea propriei minți, de egoismul tău, de litera care mă obsedează și-mi trezește un val de durere, de lacrimi și mâhnire...
Mi-e dor să uit. Cum faci tu, de uiți?
Cum faci, de uiți să mai citești printre rânduri?
Cum faci, de mă uiți atât de ușor, cum?
Cum faci, de uiți să te bucuri de idei, de speranțe, de ziua de azi, de clipa asta? Cum ai făcut să uiți că trebuie să gonești după cea mai mică fărâmă de bucurie? Oare ai uitat că trebuie să te agăți de ea, să suferi pentru ea, să meriți s-o primești?

Închid ochii, e timpul să mă detașez de durere, tristețe, de disperarea și nebunia care-mi tot bântuie sufletul, înfometate de seninul și clarul din zilele de vară...
Închid ochii, fără teamă, căci îți simt respirația aproape. Dar îmi dau seama acum. Am devenit femeia aia pe care o uram.
Închid ochii. Nu-i nicio problemă, îmi spun, iar o lacrimă curge fierbinte pe obraz. Nu-i nimic, o să mă schimb iar. Și iar și iar...
Aș vrea doar să fii și tu aici, când voi lepăda ultima haină a sufletului meu.
Dacă nu, măcar să uit că am vrut asta vreodată. Măcar să uit.