Pe el putea să-l lase tot timpul să o aștepte. Pentru că știa că n-o să se supere și n-o să-i strivească privirea în raze căprui ca de fier. Tot timpul o va iubi.
Pe ea o urmărea greu atunci când vorbea, dar nu pentru că era o ignorantă așa cum ați crede voi, ci pentru că mereu îi citea gândurile și îi anticipa cuvintele... se bucura de fiecare sunet, și tresărea ușor din când în când pentru că încă îi mai arunca mici bucurii pe care nu le putea ghici. Era ca atunci când citeai o carte, dar a doua oară.
Cu el nu putea să împartă nu ultima, ci prima bucată din ceva. Și deși își scrisese CNP-ul emoțional pe frunte, să-l vadă el și numai el(căci era scris cu cerneală care scana și identifica irisul celui care privea), nu reușise încă să îi afle parola la calculator. Și de fiecare dată când dădea nas în nas cu telefonul codat, cu păturile separate, cu uitările și toate clipele reci care se adunau ușor într-o epocă de gheață în doi, nu putea să nu se gândească că probabil o să fie femeia aia care o să slăbească 10kg ca să încapă în rochia de mireasă și se va îngrășa 20 atunci când va fi părăsită la altar. O proastă care s-a uitat la prea multe telenovele. Nu știe că va pune pe ea și mai mult dacă apare individul și spune c-o ia de nevastă. Proasto(a se consemna, nu am scris "Proast-o").
Vă mulțumesc pentru atenția dumneavoastră. Acesta a fost caleidoscopul vocilor din capul meu. Poate așa s-or liniști...
La revedere!
Un comentariu:
Oamenii sunt ciudati...
Trimiteți un comentariu