Asculta mai multe audio acustica
câteodată zilele trec fără să le simțim gustul. și minutele de întârziere ale tramvaiului se cristalizează într-o stare de dulce amorțire a tuturor simțurilor, când te trezești că te uiți fix într-un punct și realizezi că gândurile te-au purtat aiurea.
zi de zi mii de vise se sinucid, aruncându-se din tramvaie aglomerate și murdare, se întind pe șinele de metrou așteptând să fie spulberate, bucăți mai mari sau mai mici se infiltrează în pământ, se evaporă, se lasă purtate de vânt, se impregnează în oameni. oameni, oameni mulți, preocupați de griji, care privesc în gol și pășesc prin peroane fără să fie atenți la ce se întâmplă în jurul lor... și veșnicul, eternul drum, murdar, emanând fel de fel de mirosuri, nuanțând mii de variante de gri, mii de feluri de praf și băltoace mizerabile. pe drumul ăsta ne purtăm pașii, visele, mințile, grijile, inimile. din când în când ele se întâlnesc și așa apar zâmbetele, strângerile de mâini, privirile furișe, tresăririle, mângâierile și tachinările care dau savoare zilelor și parfum nopților.
inimile sunt nesăbuite, zâmbetele, trecătoare și oamenii sunt niște uituci. niște uituci dragi, dar tot niște uituci. și-și lasă urmele să se risipească printre mașinile aglomerate din trafic, le uită în fiecare cartelă de metrou și mall.
și fără să știi, fără să mai simți, fără să lași nopțile să cadă peste sufletul tău, visul tău cel drag te părăsește și-și alege calea cea mai simplă să moară. ar fi o idee bună dacă am avea un centru pentru reciclarea viselor...
adevărul e că de ceva vreme zilele mele nu mai au gust, dar mi-am lipit visele cu poxipol de mine, le-am legat bine bine bine de tot, sperând să pot înființa primul centru de reciclare a viselor înainte să încep să amorțesc în stația lui 40.
photosource: weheartit.
2 comentarii:
...da, mi s-a întâmplat și mie în stația lui 27 și 40 :)
ozana sau piata trapezului? :)
Trimiteți un comentariu