muguri și fiori de frică

Frica cea mai pură,
cea mai terorizantă și mai paralizantă dintre toate,
cea care vine ca un tremur din toate extremitățile corpului și se adună într-un cuib de bisectoare întretăiate, sfâșiate una de alta,
conglomerate în pieptul care devine rigid și dureros,
"bau-bau"-ul cu mii de gheare și colți, nu e altceva decât
liniștea unei zile de primăvară
câmpul prăfos, măturat de un vânt uscat și rece
pagina goală din care mă privesc atât de limpede și concentrat
singurătatea care pătează spațiul îngust dintre buzele noastre
strângerile de mâini scurte în tramvai sau holurile facultății
saluturile pe scările rulante de metrou
zâmbetele furișe aruncate necunoscuților
golul din cești, din suflete puse la uscat în miez de vară
plinul din pahare de cristal ciobite și prăfuite
gresia rece
cuvintele nespuse
lacrimile înăbușite, păstrate sub pleoape fardate
urme de tristețe ascunse în rujuri și tocuri
înmuiate în vin și vodkă
lăsate la scurs nopți întregi
nopți cu stele reci și rele
dimineți fără mâncare și cafele
cărți galbene fără coperți
zdrelite
eviscerate
de un vierme imens
care roade conștiințe
precum acidul mănâncă în materie.
luciditatea aceea fremătătoare
care te arde în tâmple când vrei să dormi
când ceasul ticăie, deși nu mai are baterie
când inima îți bate, deși nu știi de ce
când totul e vis, și visul e totul
când sensurile toate se ridică
în valuri de praf pufos trecând prin mii și mii de minți,
prin sute de chipuri
prin zeci de conștiințe încremenite
și polenizează doar o singură floare
una, doar una.
atât de singură, că se sinucide ascunzându-se de soare
soarele care își cheamă razele în miez de toamnă
le strânge la piept și le trimite la moarte
devenind galben și bolnav
mâncat, în interiorul său concav
de lene
și uitare.