povestea cea tristă a lui Săndel-Păhărel

În bucătăria lui SuperGirl, Săndel-Păhărel îi arunca deja ocheade dulci Ceșcuței-Alinuța, așezată în dulapul de jos cu toate ceainicele și ceșcuțele educate și stilate.
Cum era doar de sticlă și din el se bea doar bere sau ocazional Pepsi Light sau Cola Zero, Săndel-Păhărel era silit să stea la grămadă cu toate paharele și cănile, unele chiar ciobite sau, mai rău, crăpate.
Pe deasupra, în corpul lui de sticlă se ascundea un mare timid, așa că nu prea îndrăznea să îi mărturisească Ceșcuței ce simte în rarele ocazii atunci când se întâlneau și stăteau la coadă să fie spălate cu detergent și apă caldă.
În ceea ce o privește, Ceșcuța era și ea, în secret, îndrăgostită până peste cap de Săndel-Păhărel, așa transparent și cristalin cum era el. Dar n-ar fi făcut un prim pas nici să o pici cu ceară... ceea ce s-a și întâplat odată, când SuperGirl a avut pană de curent și n-a nimerit o cană mai de Doamne-ajută prin bucătărie.
Așa că își aruncau amândoi adesea priviri și uneori chiar își zâmbeau pentru o clipită sau două.
Într-o zi, ibricul băgă de seamă de ce se petrecea și se duse glonț la Săndel-Păhărel:
- Amice, dacă ți-a căzut cu tronc Ceșcuța, de ce nu încerci să intri în vorbă cu ea?
- N-aș ști ce să-i zic și m-aș bâlbâi îngrozitor! Nu știu ce o să mă fac...
- Stai fără grijă, prietene! Am o soluție care o să te salveze de toate necazurile. De ce nu încerci să-i scrii o poezie?
- O poezie? Să știi că nu e o idee chiar atât de rea... Numai că n-aș știi cum să i-o trimit.
- Nu fii zevzec, i-o înmânez eu personal și îi zic că e din partea ta! Ce zici de asta?
- Ei, asta e o idee excelentă! Mulțumesc, prietene!
Zis și făcut. Săndel-Păhărel se apucă de înșirat versuri... despre cât de dulce este cafeaua neîndulcită pe care o beau oamenii cu Ceșcuța-Alinuța, despre bulinele care seamănă cu niște confetti strălucitoare de pe poalele rochiei ei, despre alunițele ei ca niște pete de cacao și mai ales despre ochii ei negri care contrastau atât de minunat cu pielea ei de porțelan.
A doua zi, ibricul s-a și înfățișat la dulapul de jos al ceșcuțelor pretențioase și prețioase, unde Ceșcuța Alinuța abia își aștepta cafeaua cu lapte obișnuită. Făcu niște ochi mari cât cepele când ibricul îi înmână un plic alb, fără nicio recomandare.
- Ce-o mai vrea și ăsta așa de dimineață? se întrebă ea, nemulțumită și fără chef.
Se înțelege, cafeaua încă nu se servise.
Zevzecul de ibric, căci asta și era, îi dădu plicul și uită, aiurit cum era, să îi zică din partea cui era plicul. Ce-i drept, se și grăbea, căci trebuia să ajute la prepararea micului dejun și SuperGirl deja în căuta de 2 minute.
Ce gafă! Căci Ceșcuța-Alinuța citi poezia și rămase impresionată de profunzimea versurilor, al căror autor îl consideră din start pe ibric, și în niciun caz pe Săndel-Păhărel, de care uită pe loc!
Și din această clipă, Ceșcuța-Alinuța nu mai avu ochi decât pentru ibric, în timp ce Săndel-Păhărel deveni tot mai trist și mai abătut. Atât de mâhnit era, încât începu să viziteze debaraua sticlelor de vin.
Și l-am găsit împrăștiat pe gresia din bucătărie azi de dimineață. Probabil a încercat să sară de pe raft în dulapul de jos al Ceșcuței.
Și m-am tăiat în inima lui spartă în mici bucăți ca niște ace de sticlă.

warm and cozy (călâi și bun de culcușit)

De tine nu m-am îndrăgostit, nu. Tu mi-ai picat cu tronc, zdrang și bang. Și n-aș putea zice că am fost cu capul în nori de fiecare dată când eram împreună. Pentru că pluteam printre stele verzi, de la sutele de stâlpi pe care îi încasam mergând pe stradă și gândindu-mă la tine, scriindu-ți mesaje.
Și nu te voi uita niciodată. Dar am așa un hunch că o să fac Alzheimer la bătrânețe.

nu traversa acum

că-i roșu. și mai vine și o mașină.
nu pune cortu' acum, proasto. vine furtuna, hai de-aici!
nu te mai uita la telenovele, nu vezi că plângi ca tâmpita de Marimar din orice?
nu mai mânca înghețată la 2 noaptea în loc să dormi.
nu te mai gândi la tot ce simți că ce simți tu acum e doar plictiseală și ignoranță.
nu te mai îngrijora de fiecare dată când rămân fără baterie la telefon.
nu sunt urși în pădure, m-auzi?
și nu te mai analiza atât. ce te tot chinui să raționezi, să simplifici și să raționalizezi. ești femeie, deci poți să fii irațională și să ai cea mai bună scuză din lume.
nu-ți mai frânge mâinile și nu-ți mai roade unghiile. zici că ai unghii de copil plecat la făcut turte din pământ, așa ciunte sunt.
te gândești prea mult la el, iar eu... eu mă gândesc prea mult la tine.
la cum ți-aș săruta mâinile alea de copil și ți le-aș măsura în palmă.
la cum aș face și matrici și determinanți pentru tine. cum aș trasa drepte în părul tău și te-aș ajuta să cauți sensuri sub pietre.
te-aș duce și la munte și de viteaz ce sunt, aș pune cortu' de unul singur. și-aș învăța o grămadă de tehnici de supraviețuire, doar-doar te-oi impresiona.
și n-aș mai pleca de acasă fără încărcător. și te-aș suna încontinuu, obsesiv compulsiv. tu să fii la celălalt fir și să fii plictisită și moale, iar eu să-ți înșir povești cusute cu ață albă de când am fost la pește și am prins un somn de o tonă.
și să te iubesc în toată ignoranța aia a ta.
ți-aș ascunde înghețată în congelator în fiecare zi și te-aș trezi în miez de noapte să te fac să uiți că ții dietă.
m-aș uita cu tine și la Betty cea urâtă, înjurându-te printre dinți că pierd iar sferturile UEFA.
dacă tu vrei să punem cortu' pe ploaie și vânt, n-ai decât să mă privești odată cu ochii ăia de copil. zemoși și negri ca zilele mele lângă tine.
și nu traversa acum, nu vezi că vine mașinaaaaa... au.

când începe muzica de sfârșit de film

undele seismice din inima mea au atins cote mult prea înalte să mai am pretenția de a avea coerență, deși o doresc așa cum nu am făcut-o decât în câteva rânduri. simt cum îmi tremură mâinile și dacă aș vrea să scriu, n-aș putea.
așa că pun aceleași mâini păcătoase ce au mângâiat nisipul, ce au gustat sarea mării, ce au atins cerul și ți s-au cuibărit în palmă, ce te-au dezmierdat, le pun să despletească încâlcitul meu cuget la fel de nestatornic ca și inima-mi de femeie.
am atât de multă fericire și atât abandon că aș putea pune toate deziluziile în globul viselor și le-aș numi binecuvântări.
am simțit fericirea azi. și lacrimi negre au curs cât să te spele de păcate, să te curețe de suferințe.
am atât de multe amintiri care îmi asaltează memoria, încât îmi simt cugetul greu și îmbâcsit, dar tare și proaspăt. simt pașii de pe munți în tălpi și ochii în soarele ce răsare din mare.
am simțit plictisul zilelor de vară, în care stai încuiat în casă, pierdut într-o carte bună și încă șifonată de nisip și apă sărată de mare.
am simțit amorțeala unei căderi amortizate de anticipare. dar parcă mă simt mai ciobită decât mi-am imaginat că aș fi putut fi în urma ta.
dar acum simt cum tot ce am crezut, sperat, anticipat, calculat, analizat, totul... s-a spart. în milioane de cioburi strălucitoare care mă orbesc și mă fac să tremur de indignare, de durere, de furie. și ochi-mi stau să-mi inunde obrajii în valuri sărate și limpezi, cu gust dulce-amar. căci am atins și fericirea, și păcatul, și durerea, toate cu singura mea aripă. ochii, ei mă dor. ai mei, ai tăi, ai părinților mei, ai oamenilor dragi, ai lumii întregi.

pentru ea nu contează că ai rănit-o. minte. e o mincinoasă mică care încearcă să te salveze pentru că te iubește ca o proastă. te-ar salva și ți-ar găti o viață și ți-ar spăla șosetele fericită. pentru că te iubește curat și fără speranță. și minte ca să te iubească. așa cum aș face și eu, dacă aș mai putea minți. aș fi ea, dar doar pentru tine.
mi-e greață. și mi s-au aprins venele de ciudă și mi-am simțit mintea incandescentă de la furia ce mă străbate în convulsii scurte, violente. eu nu pot să mint. eu nu vreau să mint. eu prefer să te urăsc, să arunc cu cuțite de foc. să-ți scot ochii și să mușc din tine. furie de femeie.
sunt furioasă că am făcut un pas înafara cercului pe care mi l-am trasat acum ceva vreme, când am analizat și calculat căderile pe care pot să mi le permit din când în când. e și normal să-ți iei măsuri de siguranță după ce ai căzut atât de mult și de tare încât ai uitat cine ești și de ce ești.
și iată-mă într-o nouă dimensiune, în care te-aș împușca dacă aș avea cu ce. și te-aș aduce apoi la viață, doar ca să mă pedepsești pentru crima de a te fi iubit o secundă. două secunde, ca să fiu sinceră.
ea recunoaște că a pierdut. eu nu pot. și mă întreb dacă teama de nesinceritate e mai amară decât gustul unei alte căderi. mă simt înfrântă fără să fi luptat. ca atunci când pierd la jocuri care nu-mi plac.