În bucătăria lui SuperGirl, Săndel-Păhărel îi arunca deja ocheade dulci Ceșcuței-Alinuța, așezată în dulapul de jos cu toate ceainicele și ceșcuțele educate și stilate.
Cum era doar de sticlă și din el se bea doar bere sau ocazional Pepsi Light sau Cola Zero, Săndel-Păhărel era silit să stea la grămadă cu toate paharele și cănile, unele chiar ciobite sau, mai rău, crăpate.
Pe deasupra, în corpul lui de sticlă se ascundea un mare timid, așa că nu prea îndrăznea să îi mărturisească Ceșcuței ce simte în rarele ocazii atunci când se întâlneau și stăteau la coadă să fie spălate cu detergent și apă caldă.
În ceea ce o privește, Ceșcuța era și ea, în secret, îndrăgostită până peste cap de Săndel-Păhărel, așa transparent și cristalin cum era el. Dar n-ar fi făcut un prim pas nici să o pici cu ceară... ceea ce s-a și întâplat odată, când SuperGirl a avut pană de curent și n-a nimerit o cană mai de Doamne-ajută prin bucătărie.
Așa că își aruncau amândoi adesea priviri și uneori chiar își zâmbeau pentru o clipită sau două.
Într-o zi, ibricul băgă de seamă de ce se petrecea și se duse glonț la Săndel-Păhărel:
- Amice, dacă ți-a căzut cu tronc Ceșcuța, de ce nu încerci să intri în vorbă cu ea?
- N-aș ști ce să-i zic și m-aș bâlbâi îngrozitor! Nu știu ce o să mă fac...
- Stai fără grijă, prietene! Am o soluție care o să te salveze de toate necazurile. De ce nu încerci să-i scrii o poezie?
- O poezie? Să știi că nu e o idee chiar atât de rea... Numai că n-aș știi cum să i-o trimit.
- Nu fii zevzec, i-o înmânez eu personal și îi zic că e din partea ta! Ce zici de asta?
- Ei, asta e o idee excelentă! Mulțumesc, prietene!
Zis și făcut. Săndel-Păhărel se apucă de înșirat versuri... despre cât de dulce este cafeaua neîndulcită pe care o beau oamenii cu Ceșcuța-Alinuța, despre bulinele care seamănă cu niște confetti strălucitoare de pe poalele rochiei ei, despre alunițele ei ca niște pete de cacao și mai ales despre ochii ei negri care contrastau atât de minunat cu pielea ei de porțelan.
A doua zi, ibricul s-a și înfățișat la dulapul de jos al ceșcuțelor pretențioase și prețioase, unde Ceșcuța Alinuța abia își aștepta cafeaua cu lapte obișnuită. Făcu niște ochi mari cât cepele când ibricul îi înmână un plic alb, fără nicio recomandare.
- Ce-o mai vrea și ăsta așa de dimineață? se întrebă ea, nemulțumită și fără chef.
Se înțelege, cafeaua încă nu se servise.
Zevzecul de ibric, căci asta și era, îi dădu plicul și uită, aiurit cum era, să îi zică din partea cui era plicul. Ce-i drept, se și grăbea, căci trebuia să ajute la prepararea micului dejun și SuperGirl deja în căuta de 2 minute.
Ce gafă! Căci Ceșcuța-Alinuța citi poezia și rămase impresionată de profunzimea versurilor, al căror autor îl consideră din start pe ibric, și în niciun caz pe Săndel-Păhărel, de care uită pe loc!
Și din această clipă, Ceșcuța-Alinuța nu mai avu ochi decât pentru ibric, în timp ce Săndel-Păhărel deveni tot mai trist și mai abătut. Atât de mâhnit era, încât începu să viziteze debaraua sticlelor de vin.
Și l-am găsit împrăștiat pe gresia din bucătărie azi de dimineață. Probabil a încercat să sară de pe raft în dulapul de jos al Ceșcuței.
Și m-am tăiat în inima lui spartă în mici bucăți ca niște ace de sticlă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu