când începe muzica de sfârșit de film

undele seismice din inima mea au atins cote mult prea înalte să mai am pretenția de a avea coerență, deși o doresc așa cum nu am făcut-o decât în câteva rânduri. simt cum îmi tremură mâinile și dacă aș vrea să scriu, n-aș putea.
așa că pun aceleași mâini păcătoase ce au mângâiat nisipul, ce au gustat sarea mării, ce au atins cerul și ți s-au cuibărit în palmă, ce te-au dezmierdat, le pun să despletească încâlcitul meu cuget la fel de nestatornic ca și inima-mi de femeie.
am atât de multă fericire și atât abandon că aș putea pune toate deziluziile în globul viselor și le-aș numi binecuvântări.
am simțit fericirea azi. și lacrimi negre au curs cât să te spele de păcate, să te curețe de suferințe.
am atât de multe amintiri care îmi asaltează memoria, încât îmi simt cugetul greu și îmbâcsit, dar tare și proaspăt. simt pașii de pe munți în tălpi și ochii în soarele ce răsare din mare.
am simțit plictisul zilelor de vară, în care stai încuiat în casă, pierdut într-o carte bună și încă șifonată de nisip și apă sărată de mare.
am simțit amorțeala unei căderi amortizate de anticipare. dar parcă mă simt mai ciobită decât mi-am imaginat că aș fi putut fi în urma ta.
dar acum simt cum tot ce am crezut, sperat, anticipat, calculat, analizat, totul... s-a spart. în milioane de cioburi strălucitoare care mă orbesc și mă fac să tremur de indignare, de durere, de furie. și ochi-mi stau să-mi inunde obrajii în valuri sărate și limpezi, cu gust dulce-amar. căci am atins și fericirea, și păcatul, și durerea, toate cu singura mea aripă. ochii, ei mă dor. ai mei, ai tăi, ai părinților mei, ai oamenilor dragi, ai lumii întregi.

pentru ea nu contează că ai rănit-o. minte. e o mincinoasă mică care încearcă să te salveze pentru că te iubește ca o proastă. te-ar salva și ți-ar găti o viață și ți-ar spăla șosetele fericită. pentru că te iubește curat și fără speranță. și minte ca să te iubească. așa cum aș face și eu, dacă aș mai putea minți. aș fi ea, dar doar pentru tine.
mi-e greață. și mi s-au aprins venele de ciudă și mi-am simțit mintea incandescentă de la furia ce mă străbate în convulsii scurte, violente. eu nu pot să mint. eu nu vreau să mint. eu prefer să te urăsc, să arunc cu cuțite de foc. să-ți scot ochii și să mușc din tine. furie de femeie.
sunt furioasă că am făcut un pas înafara cercului pe care mi l-am trasat acum ceva vreme, când am analizat și calculat căderile pe care pot să mi le permit din când în când. e și normal să-ți iei măsuri de siguranță după ce ai căzut atât de mult și de tare încât ai uitat cine ești și de ce ești.
și iată-mă într-o nouă dimensiune, în care te-aș împușca dacă aș avea cu ce. și te-aș aduce apoi la viață, doar ca să mă pedepsești pentru crima de a te fi iubit o secundă. două secunde, ca să fiu sinceră.
ea recunoaște că a pierdut. eu nu pot. și mă întreb dacă teama de nesinceritate e mai amară decât gustul unei alte căderi. mă simt înfrântă fără să fi luptat. ca atunci când pierd la jocuri care nu-mi plac.