E-atât de ușor să te lovești de toate lucrurile inutile pe care le-ai strâns în timpul în care nu ți-a păsat ce aduni, ce aduci și ce lași acasă. E ușor să le strângi pe toate la un loc în ziua în care te hotărăști să faci curat, să le dai foc și să uiți că au existat.
E-atât de ușor să ștergi un număr de telefon. Doar un buton distanță. DELETE.
E simplu să te trezești într-o dimineață îngândurat și apăsat de o existență monotonă, repetitivă, în care te regăsești odată cu primele riduri, cu primele fire albe, cu ultimele clipe... Iar undeva, într-un colț năpădit de praf și întuneric, se află ele, amintirile, dovada vie a faptului că ai pășit în viață, că inima ta a bătut. și a bătut în ritmul inimilor pe care le-ai atins.
E simplu să îți pierzi cheile. Să-ți uiți eșarfa sau abonamentul de transport, sau chiar și portofelul.
E-atât de ușor uneori să ne lăsăm ochii acoperiți de vălul ignoranței. E-atât de ușor să te înglodești în nepăsare până treci în neștiință și-apoi în neființă.
E-atât de ușor.
Ca atunci când rupi aripile unui fluture. Atât de ușor, încât atunci când îl prinzi și-l simți nemișcat, aproape paralizat, strâns de degetele tale, te îmbată atracția gestului. De a distruge, de a face viața să se oprească... Îmbietorul impuls te face să-l contempli și vezi, vezi cât e de speriat și sfios. Atât de speriat, că nu-și lasă nicio celulă să tresară... Și-o clipă de disperare mută îi umbrește scurta existență.
E-atât de ușor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu