Aristotel credea că avem apă și pământ în creier și că îl folosim pentru a ne răci sângele.
Apoi au venit nește băeți și au zis nea, nea, nea. Îl folosim ca pistă de alergare pentru aburii spiritului nostru.
Câteva microscoape, scanere și senzori mai târziu, au venit alții și au zis "Bă, e electric!". Deci prin sistemul nostru nervos umblă niște impulsuri electrice generate de neuronii dân capu' nostru.
Așa că s-au mai jucat puțin prin creier și au identificat niște centrii nervoși asociați cu recompensa și cu atașamentul care se aprind atunci când vezi pe cineva drag. Și ca acest exercițiu să fie dus la o perversitate maximă, au demonstrat că avem o înclinație să ne respectăm preistoricele instincte de reproducere și că, de fiecare dată când ne îndrăgostim, de fapt neuronii aflați în regiunile asociate cu recompensa împroașcă un cocktail chimic de neurotrasmițători precum dopamina și oxitocina, de mai mare dragul.
Așa că ai dreptate.
Nu te iubesc din toată inima.
Te iubesc din tot creierul. Și dacă nu mă crezi, să știi că Aristotel avea dreptate în cazul tău, doar noroi ai în capul ăla.
- Așa i-am zis, și-am plecat. A fost aproape ca-n filme. Trebuia să vezi cum i s-a schimbat privirea din scăpărătoare în cât toate cepele, zic eu cu pieptul umflat de mândrie.
Mă uit la M. și-mi zice, după ce-și ronțăie puțin unghia:
- Sefeuri. Mă doare capu'.
După câteva secunde adaugă:
- Nu mai bea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu