N-am înţeles de ce atunci când veneai în vizită, scotoceai prin debaraua mea veşnic dezordonată şi mereu reuşeai să găseşti cea mai urâtă ceaşcă. Nu ştiu cum reuşeai de fiecare dată să o nimereşti tocmai pe cea mai boţită.
Mi-aduc aminte de săptămâna în care ai stat cu mine. Deja reuşiseşi să strângi cea mai hidoasă colecţie de ceşti. Au stat nespălate o săptămână întreagă pe masă, un şir definit de formula inesteticului fiecărui element. Le-am aranjat într-o progresie si le-am lăsat aşa, aşteptând să te întorci. Dar n-ai mai făcut-o.
Scriu asta de pe banca din parcul în care îmi aşteptam deseori prietenii din liceu. Sau chiar pe el, tocilarul cu părul ciufulit de care eram îndrăgostită şi cu care mergeam de mână la olimpiade şi concursuri de fizică şi matematică. Da, ştiu, patetic. Pentru unii, poate. Mie mi-e dor să mai stau cu nasul în câte-o carte şi el să apară, tăcut şi liniştit, să se aşeze lângă mine şi să mă privească uşor uimit, ca şi cum era pentru prima dată când mă vedea.
Odată mi-aduc aminte că scriam ceva, o prostie pentru şcoală sau cine ştie ce bazaconie tip jurnal. Stăteam pe bancă şi din când în când priveam în direcţia din care ştiam că vii de obicei. N-aveam telefoane pe vreamea aceea şi deşi cunoşteam locul în care stai, nu m-am încumetat să alerg până la tine. Aşa că te-am aşteptat până s-a înserat. De vreo două ori am şi tresărit, crezând că te văd, dar erau doar nişte băieţi care îţi semănau. Şi-n tot răstimpul ăsta am scris. Nu te-am mai văzut de atunci, decât la zilele de naştere ale prietenilor comuni. La a mea ai venit şi ai stat puţin, te-ai băgat într-un colţ şi ai fumat ţigară după ţigară până a trebuit să pleci să-ţi iei alt pachet. Te-am rugat să aştepţi măcar tortul, dar n-ai vrut. Mi-ai promis în schimb că o să te întorci, dar n-ai făcut-o.
De atunci nu te-am mai văzut decât în compania prietenilor şi a ei. Era simpatică şi mi-a plăcut de ea imediat. Totuşi, am început să ocolesc locurile şi oamenii care m-ar fi putut aduce în compania ta.
Tot nu te-am iertat că m-ai lăsat să te aştept în ziua aia în parc ca o proastă. Tot proastă am rămas, dar am devenit şi plictisitoare între timp. Nu mă crezi, nu? Ei las' că o să vezi tu cum o să mă mărit la 30 de ani cu un băiat din provincie, care să nu fi auzit niciodată de principiul superpoziţiei liniare, care să m-ajute să creştem cei 3 copii neremarcabili pe care o să îi avem în apartamentul nostru cu 3 camere de la Piaţa Orizont. Să mai zici atunci că nu sunt plictisitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu