cred că am uitat iar că am o biată inimă. nici nu vrei să știi prin câte a trecut din vina mea. mereu o uit prin tot felul de locuri, mai mult sau mai puțin prietenoase. cel mai rău e că uneori nici ea nu vrea să mai vină cu mine. se oprește la alte inimi, beau și fumează în timp ce dansează pe mese. a doua zi vine acasă. zdrelită și beată.
de data asta chiar am luat-o de urechi. păi se mai poate așa?
- ori te faci inimă de treabă, ori nu mai pupi afară. sau te dau la câini, ne-am înțeles?
tace și plânge ca o proastă. parcă n-o știu. o zi-două să treacă și o văd iar, zurbagie și zbanghie.
- numai belele îmi faci, degeaba orăcăi acum!
- ești de căcat, băi inimă, pe bune. cum adică fugi de acasă, te-ai țăcănit?!
- hai, gata, gata, știi doar că îți vreau doar binele.
se uită la mine cu ochi mari și printre suspine îmi zice:
- ah, dacă eram un plămân!
bineînțeles că nici plămânu', orgolios din cale afară, nu se lasă mai prejos:
- fă proasto, din cauza ta era să mor acum două zile! când ți-a zis ăla că nu te vrea, gata, repede, te sufoci!
- mai taci, fraiere, că fără mine erai un nimic!
- era cât pe ce să mă tușească asta din cauza ta! de față cu prostul ăla după care mori!
inima se ridică furioasă și se uită amenințător către plămân.
- hai, lasă, că mai vedem noi. bine că s-a apucat de fumat. scap și de tine... și de ea!
la câțiva kilometri depărtare, inima inimii mele dansează, beată și drogată.
și nici nu știe să mai vină acasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu