nu traversa acum

că-i roșu. și mai vine și o mașină.
nu pune cortu' acum, proasto. vine furtuna, hai de-aici!
nu te mai uita la telenovele, nu vezi că plângi ca tâmpita de Marimar din orice?
nu mai mânca înghețată la 2 noaptea în loc să dormi.
nu te mai gândi la tot ce simți că ce simți tu acum e doar plictiseală și ignoranță.
nu te mai îngrijora de fiecare dată când rămân fără baterie la telefon.
nu sunt urși în pădure, m-auzi?
și nu te mai analiza atât. ce te tot chinui să raționezi, să simplifici și să raționalizezi. ești femeie, deci poți să fii irațională și să ai cea mai bună scuză din lume.
nu-ți mai frânge mâinile și nu-ți mai roade unghiile. zici că ai unghii de copil plecat la făcut turte din pământ, așa ciunte sunt.
te gândești prea mult la el, iar eu... eu mă gândesc prea mult la tine.
la cum ți-aș săruta mâinile alea de copil și ți le-aș măsura în palmă.
la cum aș face și matrici și determinanți pentru tine. cum aș trasa drepte în părul tău și te-aș ajuta să cauți sensuri sub pietre.
te-aș duce și la munte și de viteaz ce sunt, aș pune cortu' de unul singur. și-aș învăța o grămadă de tehnici de supraviețuire, doar-doar te-oi impresiona.
și n-aș mai pleca de acasă fără încărcător. și te-aș suna încontinuu, obsesiv compulsiv. tu să fii la celălalt fir și să fii plictisită și moale, iar eu să-ți înșir povești cusute cu ață albă de când am fost la pește și am prins un somn de o tonă.
și să te iubesc în toată ignoranța aia a ta.
ți-aș ascunde înghețată în congelator în fiecare zi și te-aș trezi în miez de noapte să te fac să uiți că ții dietă.
m-aș uita cu tine și la Betty cea urâtă, înjurându-te printre dinți că pierd iar sferturile UEFA.
dacă tu vrei să punem cortu' pe ploaie și vânt, n-ai decât să mă privești odată cu ochii ăia de copil. zemoși și negri ca zilele mele lângă tine.
și nu traversa acum, nu vezi că vine mașinaaaaa... au.

când începe muzica de sfârșit de film

undele seismice din inima mea au atins cote mult prea înalte să mai am pretenția de a avea coerență, deși o doresc așa cum nu am făcut-o decât în câteva rânduri. simt cum îmi tremură mâinile și dacă aș vrea să scriu, n-aș putea.
așa că pun aceleași mâini păcătoase ce au mângâiat nisipul, ce au gustat sarea mării, ce au atins cerul și ți s-au cuibărit în palmă, ce te-au dezmierdat, le pun să despletească încâlcitul meu cuget la fel de nestatornic ca și inima-mi de femeie.
am atât de multă fericire și atât abandon că aș putea pune toate deziluziile în globul viselor și le-aș numi binecuvântări.
am simțit fericirea azi. și lacrimi negre au curs cât să te spele de păcate, să te curețe de suferințe.
am atât de multe amintiri care îmi asaltează memoria, încât îmi simt cugetul greu și îmbâcsit, dar tare și proaspăt. simt pașii de pe munți în tălpi și ochii în soarele ce răsare din mare.
am simțit plictisul zilelor de vară, în care stai încuiat în casă, pierdut într-o carte bună și încă șifonată de nisip și apă sărată de mare.
am simțit amorțeala unei căderi amortizate de anticipare. dar parcă mă simt mai ciobită decât mi-am imaginat că aș fi putut fi în urma ta.
dar acum simt cum tot ce am crezut, sperat, anticipat, calculat, analizat, totul... s-a spart. în milioane de cioburi strălucitoare care mă orbesc și mă fac să tremur de indignare, de durere, de furie. și ochi-mi stau să-mi inunde obrajii în valuri sărate și limpezi, cu gust dulce-amar. căci am atins și fericirea, și păcatul, și durerea, toate cu singura mea aripă. ochii, ei mă dor. ai mei, ai tăi, ai părinților mei, ai oamenilor dragi, ai lumii întregi.

pentru ea nu contează că ai rănit-o. minte. e o mincinoasă mică care încearcă să te salveze pentru că te iubește ca o proastă. te-ar salva și ți-ar găti o viață și ți-ar spăla șosetele fericită. pentru că te iubește curat și fără speranță. și minte ca să te iubească. așa cum aș face și eu, dacă aș mai putea minți. aș fi ea, dar doar pentru tine.
mi-e greață. și mi s-au aprins venele de ciudă și mi-am simțit mintea incandescentă de la furia ce mă străbate în convulsii scurte, violente. eu nu pot să mint. eu nu vreau să mint. eu prefer să te urăsc, să arunc cu cuțite de foc. să-ți scot ochii și să mușc din tine. furie de femeie.
sunt furioasă că am făcut un pas înafara cercului pe care mi l-am trasat acum ceva vreme, când am analizat și calculat căderile pe care pot să mi le permit din când în când. e și normal să-ți iei măsuri de siguranță după ce ai căzut atât de mult și de tare încât ai uitat cine ești și de ce ești.
și iată-mă într-o nouă dimensiune, în care te-aș împușca dacă aș avea cu ce. și te-aș aduce apoi la viață, doar ca să mă pedepsești pentru crima de a te fi iubit o secundă. două secunde, ca să fiu sinceră.
ea recunoaște că a pierdut. eu nu pot. și mă întreb dacă teama de nesinceritate e mai amară decât gustul unei alte căderi. mă simt înfrântă fără să fi luptat. ca atunci când pierd la jocuri care nu-mi plac.

aceasta nu este o scrisoare, este momentul meu de liniște

S-a bătut mult din taste despre studenta plecată la Londra. Știți majoritatea dintre voi cazul cu scrisoarea... ne-pierdută. Mi se strânge inima de câți oameni au sărit cu piatra în mână, să-i dea o lecție fetei, să elucideze pe alții care văzură, dar nu pricepură, și bineînțeles, să își exprime dreptul la liberă exprimare.
Nu-i plânge nimeni de milă Mariei aici, ce-a scris și cum a scris e treaba ei. Dar e parcă lumea prea încrâncenată, prea se grăbește să judece, prea repede ne crește tensiunea.
E mare grădina Domnului, dar nici cu grădina Facebook-ului nu mi-e rușine. Apăi, la câte năzbâtii mi-a fost dat să văd, nu mă mai miră nimic. Și totuși, totul pornește de la o libertate prost înțeleasă.
Ești liber să te exprimi, zic ei. Da, exprimă-te, dar nu jigni. Că faci un drum până la Codul Penal și vezi acolo că insulta și calomnia se pedepsesc.
Și-apoi, e chestie de gust să știi să-ți exprimi opinia fără să creezi vâltoare în inima altora. Să știi să fii elegant, să acționezi cu diplomație, să te împrietenești cu argumentul, asta zic eu că sunt marile comori ale omului elevat.
Deci dreptul acesta la liberă exprimare este grevat de anumite limite, care țin de bună creștere, de educație, de omenie și chiar de legalitate.
Când am văzut status-ul Mariei pe Facebook acum ceva vreme, nu m-am bucurat, dar am încercat să înțeleg ce se află în spatele lui. Este imposibil să nu-ți fie greu când te îndepărtezi de vatră și familie. Iar apoi, tentația de a partaja anumite emoții și trăiri puternice este mare. Mai ales când mijloacele sunt atât de la îndemână. Așa că e de înțeles că și-a vărsat oful în văzul nostru. Greșeală omenească judecată de mii de români.
Unii au contestat conținutul așa zisei scrisori, venind cu idei și argumente. Alții doar au dat cu pietre. Iar apoi, mai sunt oameni care au făcut un colaj de idei frumos susținute și pudrate cu un simț ascuțit al argumentării, dar printre care am descoperit și noroi mult. Au atacat persoana orbește, confundând-o cu ideea. După cum zice și cântecul "nu se poate și noroi, și stele". Și găsești destul noroi să îngropi România în ce s-a scris până acum.
Mi se pare dezolant faptul că de la pura exprimare a unor idei, în mod brut și natural, s-a ajuns la denigrare publică. Mi se pare trist că au sărit atât de mulți nu doar cu contra-argumente, dar și cu multe insulte și cuvinte dure ascunse de frustrări latente. Unii au uitat să încerce să înțeleagă în loc să judece. Mă întreb dacă îi mustră cugetul.
Și ca să închei, pot să merg atât de departe cât să rezum acest caz în doar câteva cuvinte: cine este fără de păcat să arunce primul piatra. Mi se pare o idee bună să reflectăm măcar din timp în timp la aceste cuvinte.

4 years time

Pe principiul "hai să condensăm timpul și să zburăm fericiți" am reușit să zipp-uim o mulțime de momente frumoase în doar 2 zile de vis.
Aventura a început cu wake-up call-ul lui Cati. Evident că eu nu mi-am auzit alarma și drept urmare, am plecat cu o oră și ceva întârziere la Gura Râului unde, după câteva ore de somn și de mers cu mașina, ne aștepta ceata lui Pițigoi.
Și-am purces, temerari și tineri, către Arka Park, unde ne-am cocoțat și julit și jucat până n-am mai putut. Și m-am dat pentru prima dată cu tiroliana. Înafară de câteva julituri în genunchi și în coate, nimeni n-a plâns după mama. Înafară de Daviduț.
Întorși după război, ne-am pus, neică, pe cântat. Vlad mi-a făcut poftă de Taxi și Andrieș, iar Simi mi-a adus aminte de o melodie dragă de la Noah and the whale. And it was sun, sun, sun and fun, fun, fun.
Ostoiți de grătarul regesc, ne-am pus și mai abitir pe cântat. Ce-a ieșit, nici nu vă puteți imagina.
La crăpatul zorilor, dormeam claie peste grămadă, dar fericiți. Și tot așa am rămas când ne-a ciocănit soarele în geam și-am început alinierea pe lângă chitare și pe lângă micul dejun arhaic: roșii de grădină cu brânză de țară și pâine ardelenească.
Să vă zic că am crezut că portul popular de duminică și la zilele de sărbătoare este doar un mit?
Ei bine, m-am înșelat. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am înșelat. Cu acești doi ochi ai mei am văzut oameni pe ulițele din Gura Râului purtând fote, catrințe, ii și pălării tradiționale, respectând sfânta zi de Duminică și canoanele strămoșilor.
Dragii mei, mi-a stat inima. Mi-a stat în frumosul Sibiu și în fermecătoarea Sighișoară.
Dacă în Sibiu m-am uitat lung la Palatul Brukenthal (pe care sper să-l vizitez destul de curând), în Sighișoara îmi venea să pup pietrele (chiar și pe cele de mormânt!), așa de pe sufletul meu este cetatea colorată, plină de flori și soare, pompând istorie și viață prin toți porii.

Și chiar dacă sunt obosită și am febră la mâini (de la parcul de aventură) și la ochi (de la minunățiile pe care le-au mângâiat), nu voi da log off acum. Mai am câteva pagini din "Iubita mea, Sputnik" de Murakami. Un singur cuvânt îmi joacă pe buze. Fericire.

PS - Am promisiunea lui Cati că mâine voi avea și câteva cadre cu SuperGirl plecată în aventură, deci stați pe aproape și ascultați melodia care îmi invadează camera: