Cateva cuvinte... despre iubire

Nu sunt o persoana care poate sa se separe de evenimente, astfel incat sa le poata cantari cu obiectivitate. Simt nevoia sa le trec prin filtrul sufletului meu, nu pot sa nu incerc sa-mi creez propria imagine a unei lumi care, prin asprime, prin duritate si frumusete, ma modeleaza ca pe o bucata de lut insufletita. De fapt asta sunt, asta suntem, noi toti, de la omul simplu din popor la presedinte, de la bugetari la copii si de la cersetori la moguli. Suntem doar tarana pe care Dumnezeu a luat-o in palmele Sale si peste care a suflat viata.
Imi este greu sa ma detasez, asa cum spuneam, de universul pictat in propriile mele culori. De multe ori ma rup constient de realitate, citind o carte care-mi place, ascultand o melodie draga sau pur si simplu meditand in voia melancoliei de-acum impamantenita adanc in insasi esenta fiintei mele. Cred de prea multe ori in nimicuri, ma regasesc dezamagita de lucrurile simple ale vietii, sufar de amorul propriu al copiilor mult prea mici sa inteleaga. Dar ma opresc aici cu analiza propriului mecanism de gandire, caci incep sa alerg in cercuri si-am sa ametesc mai devreme de a-mi expune aici ideile care ma macina de mai bine de cateva ceasuri, ba chiar de mai bine de cateva saptamani. Dar am sa va lamuresc pe parcurs despre ce e vorba. Acum am vrut doar sa va atrag atentia asupra firii mele capricioase, a scrisului neglijent si a rabdarii putine ce a putut incapea intr-o minte inca frageda. Scriu si-mi place sa scriu. De prea putine ori sunt atenta ca ceea ce scriu se "pupa" sau nu cu realitatea aia general acceptata de la N la S si din Craiova la Pitesti. Nu pentru ca as fi o ingrata. Sau poate ca sunt, dar atunci nu prea mi-ar pasa daca sunt, nu? Nu, ci pentru ca ceea ce scriu de obicei este adevarat pentru mine, cea care a aranjat frumos cuvintele in pagina, Alexandra aceea a momentului cand tastele tresar si ochii urmaresc caracterele ivindu-se, tremurand, alergand unul dupa altul, intr-un galop al trairilor egoiste, al senzatiilor de refulare si linistire a preaplinului launtric.
Acum, cu scuzele de rigoare, voi reveni la ceea ce te intereseaza.
Te-ai gandit vreodata de ce e atat de greu sa vorbim despre iubire? Te-ai gandit vreodata de ce ne este atat de greu sa gasim acele cuvinte simple care sa cuprinda in intelesul lor motivul pentru care sangele ne navaleste puternic in vene, de ce obrajii ni se impurpureaza la simpla atingere si de ce un simplu moment de tandrete poate deveni insasi seva din care un suflet sa-si atraga energia sau sfasierea?
De ce sa ne fie greu, cand in realitate totul este atat de simplu?
Iubim, iubim mama, iubim familia, iubim locuri, iubim oameni, iubim flori, iubim buze, zambete, maini, momente pline de muzica si culoare, iubim tot ceea ce poate exista, chiar si ceea ce uneori nu exista.
Asta e tema ta, a tuturor. Vreau sa te gandesti la tot ceea ce iubesti. Chiar daca nu are inteles decat pentru tine, chiar daca pana si cugetul doare, chiar daca a inceput, chiar daca s-a sfarsit.


PS - Incerc din rasputeri, Lu. Chiar incerc.