Obosita

Obosita. Sunt atat de obosita ca nu mai am diacritice, atat de franta ca nu mai stiu cine e fata incercanata care ma priveste din oglinda. M-am saturat sa tot alerg, sa tot fug, sa ma tot zbat. De parca toata viata e un maraton, de parca fiecare pas pe care il fac trebuie sa fie apasat si iute. Sunt obosita si-mi vajaie capul, ma doare tot corpul si imi simt nervii moi ca de vata. As vrea doar un rasarit, pe malul Dunarii, sa ma imbrac in nisip si alge, sa incremenesc in tumultul molatec al verii, iar apa sa-mi clipoceasca usor printre degete.
M-am saturat de bagaje, m-am saturat de cafele de seara si de mirosul necunoscut al pernei. As vrea doar un apus rosu, vibrant, o ameteala de culori sangerii aruncate in vapaia unei seri de vara, cand pana si vantul tace in zborul lui printre firele de iarba. As vrea doar sa mai sorb odata apa racoroasa si repede a unui rau proaspat de munte, ca o mangaiere de gheata ce-ti alina setea si dorul. As vrea doar un sarut, unul care sa nu se mai termine niciodata, niciodata, niciodata, doar noi doi, prinsi intr-o imbratisare care ne topeste respiratia aburinda, sub cerul negru si inghetat al noptii geroase de decembrie. As vrea doar chipul tau aurit de lumina galbena a unui felinar, doar sclipirea din ochii tai, doar odata, doar acum, pentru totdeauna.
Nu sunt atat de obosita, atat de franta sau atat de trista, incat sa uit sa visez azi.