Suflet scultpat în piatră

Pașii îi sunt amețiți, parcă asfaltul se ridică și coboară convulsiv sub picioarele ei. Avea gâtul uscat, și-o senzație de claustrare îi apăsa pieptul. Ar fi vrut să plângă, să urle, să țipe, dar se simțea captivă. Un pas, doi, amețeala îi încurca vederea. Vântul îi amesteca părul. Coșmarul se pierdea în fum. Buzele îi ardeau, degetele îi tremurau crispate. Totul, totul se prăbușește, pereții jerpeliți, tavanul crăpat, prin care se scurge ploaia, rugina, desenele graffiti, blocurile de beton impregnate cu mirosul greu de urină și gunoi, toate o strivesc, o amestecă într-un dans extatic al secundelor, al minutelor, al tuturor acelor momente prețioase... Ea nu mai e trup, nu mai e carne. Prin venele ei nu curge sânge, pielea ei nu mai e moale. E doar spirit, un suflet ferm și luminat, care face față tuturor intemperiilor, plină de rațiuni ascunse și poezie, alergând prin labirintul lucrurilor omenești. Pe ea o regăsești în toate vremurile, căci e aceeași stâncă, aceeași bucată de rocă dură de care se sparg valurile, aceeași statuie nemișcată sub soarele ce reflectă trist crucea arsă a unui vis. E ea, doar insuflare naivă și sublimă, doamnă a tuturor vremurilor, doar spirit ca un abur. Ea nu mai e trup, nu mai carne. Trupul ei e schela ce se prăbușește, iar carnea ei se sfarmă în mii de bucăți. Prin venele ei nu mai curge sânge, pielea ei nu mai e moale. Prin venele ei e doar praf albicios, iar pielea ei e doar asfaltul suferind.
Și dacă totul se năruie, de ce n-aș putea reclădi aceeași madonnă din piatră și durere? De ce să nu pot din nou s-o zidesc în culori vii, s-o îmbrățișez cu trupul meu viu, s-o mângâi, dându-i viața din căușul palmelor mele?