cu inima cât un purice și sufletul cât o acuarelă

azi, pentru o clipă, pentru o singură clipă, am crezut că te văd venind și inima mi s-a strâns dureros, și-am simțit că mă sufoc.
norocul meu că bezmeticeala nu e boală. aș fi fost nevoită să port după mine toți oamenii la care țin, ca să nu-i uit vreodată.
poate că prin sânge îmi curge vin, și-n minte mi s-a adunat un singur sunet, care mă face să vibrez, dar tot simt pulsând undeva, în adâncul tuturor cutiilor din mintea mea, o amintire care mă alină și mă zgârie deseori. să nu crezi că nu mă gândesc la tine.
am uitat iar să împachetez rufele, dar de tine n-am uitat.
am făcut iar ravagii în bucătărie, gătind și pe podea și pe tavan, dar n-am putut nicicum să șterg imaginea ta odată cu toate petele. imaginea ta revine cu o persistență demnă de o pată de clor. da, pată de clor. clorul arde, decolorează, așa cum tu mi-ai dezbrăcat o bucățică de suflet de culorile curcubeu la care țin atât de mult. dar clorul dezinfectează. și-așa, ciuntită, ciopârțită, crâmpoțită și boțită, sunt mai pregătită ca nicicând să mă arunc în aer, convinsă că voi zbura.
n-aș aștepta o clipă în plus să mă arunc, de teamă să nu se piardă vraja acestor momente când totul e liniște, când toți nervii mei se contractă în așteptarea exploziei, în așteptarea clipei când trăgaciul eliberează glonțul captiv și el vâjâie fericit spre libertate, spre lumină...
aiuresc, dar nu mint.
greșesc, dar nu comit.
beau vin și ascult sigur ros, dar nu mor. nici de dor, nici de ciudă, nici de plictiseală, nici de somn.
mai am puțin și-adorm.
mai am puțin.
vin.