deschizi ochii și primul lucru care îți vine în minte e că mai bine mai dormeai puțin, mai visai o clipă, mai amânai momentul în care trebuia să te târăști printre pături, orbecăind după mângâierea care nu vine niciodată, tânjind după lumina ce răzbate printre draperiile trase, știind că nu vei putea suporta atingerea lor.
și te închizi în durerea ta, te închistezi în singurătate, îți pierzi curajul de a mai zâmbi. și ți-e frig, ți-e frig în suflet, și simți că ai murit puțin în clipa în care te-ai lăsat copleșit de singurătate. și ningi, ningi toată nefericirea din tine, ningi până iarna te învăluie în îmbrățișarea ei de gheață, și uiți, uiți de tine, de el, de toți, de chin, de conștiință, uiți până și de frig...
și cum să-ți recompui zâmbetul din rămășițele pe care ți le-au lăsat? cum să mai zbori, când până și aripile ți le-au rănit? cum să mai visezi, când nici visele nu ți le-au lăsat? cum să descoperi speranța în tine, când ea e ascunsă sub troieni de zăpadă și disperare? răspunsul se află în tine, cel care ai fost, cel ascuns în palma ta, cel peste care ți-ai coborât genele negre și umede, cel pe care l-ai uitat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu