Oamenii nu mai pun pasiune în lucrurile pe care pasiunea ar trebui să le dicteze.
Ne-am specializat în prietenii virtuale, în despărțiri care trec ușor, în ignorarea a tot ceea ce ne-ar sensibiliza pentru că știm că la un anumit nivel ne-ar face să suferim.
Nu mai iubim muzica aceea care îți trezește melancolia și o desenează în tonuri de la intens la șters.
Nu mai iubim compania celor care știu să ne trezească sufletul și să ne cultive mintea.
Ne ferim de locurile care ne oferă o altfel de cunoaștere decât cea a orașului boem și plin de viteză. Am ajuns chiar să nu le mai înțelegem.
Nu ne mai scriem scrisori.
Nu ne mai punem sentimentele îm gesturi care ar putea trăda slăbiciunea față de o altă persoană.
Ne e teamă să ne expunem. Ne e teamă să suferim chiar și puțin.
Uitați-vă la noi. Ne-am cultivat sarcasmul și simțul bășcăliei și ne uităm cu teamă și timiditate către orice ne amintește de naivitate, fie ea de orice fel.
Văd zi de zi oameni care se rup de alți oameni din egoism, din teama de respingere și care se dedică apoi cu pasiune tuturor mijloacelor care i-ar putea ajuta să uite. Se pierd într-o mare de prieteni, se ascund în rețelele de socializare și în sticle de bere în cluburi cu muzică tare și proastă. Și pun pasiune în aceste lucruri care îi ajută să uite.
Punem pasiune în crearea de device-uri noi, în business, în politică.
Sunt puțini cei care încă iubesc sincer și nu se tem să o arate. Sunt puțini cei care pun pasiune în iubirea lor către oameni, muzică, natură, artă, istorie și tradiții.
Mi s-a spus de mai multe ori că nu m-am născut în timpurile potrivite. Nu pot să contest acest lucru, dar știu sigur că înot cumva împotriva curentului.
Și sufăr pentru că oamenii nu mai vor să fie desăvârșiți. Și ceea ce mă doare și mai tare e că nu numai că nu mai vor să fie desăvârșiți, oamenii nu mai vor să fie nici simpli.
Și pierdem exact sensul existenței noastre. Ne-am născut să iubim. Să punem pasiune în creație și s-o oferim altor oameni. Din iubire.
