joi, 14 iulie 2016

Dor de Vamă (Pentru Luci)

Ascult Vama Veche cu foame, cu dor, ca o nebună. Ca un surd ce şi-a imaginat timp de secole că poate să audă şi, nebun de dorinţă, într-o zi a reuşit printr-o operaţie dureroasă şi costisitoare.
Mă străduiesc să mă teleportez. Închid ochii şi simt mirosul de alge, de mâl şi pietre, de piele sărată şi nisip. Văd malul plin de corturi colorate, un curcubeu răsarind din marea murdară sub faleza pe care stau cocoţate cluburi, restaurante, cherhanale, adevărate locuri de veghe pentru beţivi fericiţi. Aud zgomotul valurilor, glasuri de toate felurile, Muddy Waters zbiară de la Stuff, un chitarist zdrăngăne undeva mai sus pe plajă.
M-am îndrăgostit de Vamă pe vremea când era jegoasă, gălăgioasă şi colorată. Poate şi acum e aşa. Nu am de unde să ştiu, nu am ochii altcuiva să o pot admira altfel.
Pentru mine este cel mai liniştitor loc de pe pământ.
Şi realizez că nu este aşa, deci iată dilema. De ce mă face acest loc să mă simt atât de bine?
Poate pentru că a fost şi poate încă mai este într-o oarecare măsură simbolul libertăţii.
Poate pentru că o doare în paişpe de cum arăt, cum mă îmbrac şi câţi bani am în cont. Şi deşi nu îi pasă de toate lucrurile astea, este foarte atentă la cum mă comport. Nu poţi să fii cocalar în Vamă şi să te simţi în largul tău. Cred. N-am de unde să ştiu, n-am fost niciodată cocalar.
Poate pentru miile de amintiri frumoase pe care le am legate de oamenii pe care i-am cunoscut acolo pentru prima dată.
Poate pentru miile de amintiri frumoase pe care le am legate de oamenii pe care îi ştiam deja şi pe care am ajuns să îi cunosc mai bine după ce ne-am întâlnit în Vamă.
Poate pentru dimineţile când tot ce-ţi doreai era să ieşi dracului cât mai repede din cort, mama ce căldură, uff ce frige nisipu’!
Poate pentru soarele ce mă mângâia în fiecare zi în timp ce adormeam pe pled sau mă ascundeam sub umbrelă să citesc. Pentru valurile imense, pentru algele ce ţi se prindeau în păr ca şi ghirlandele, pentru planurile care ne ieşeau din prima pentru că nu ni le făceam cu mai devereme de 1 minut. Pentru jocurile de cărţi, Trombonu’ cel de toate zilele, pateul vegetal sau sniţelele pregătite de tanti Clara miam-miam ce bun.
Poate pentru serile de festival, artişti care ne cântau din inimă, pentru berea la pet şi luna răsărită la est de doi rockeri care se pişă liniştiţi în mare.
Poate pentru nopţile la Stuff sau mai ştiu eu ce dugheană cu iz puternic de bere aflată la o scurtă furtună distanţă de a dispărea, dar cu muzică bună şi oameni cu chef de dans şi voie bună.
Poate pentru miezurile de noapte când te arunci în mare dezbrăcat şi sigur apare un bou de prieten cu o cameră şi hop, uite-aşa rămâi imortalizat într-o postură umilitoare.. Când ieşi cu dinţii clănţănind şi boul nu vrea să îţi dea prosopul. Io ştiu, că io eram boul de prieten.
Poate pentru răsăritul pe care în vezi cu capul greu şi ochii împăienjeniţi de la alcool şi dulcea oboseală ce marea ţi-o strecoară cu picurişul în corp.
Poate pentru pufuleţi, pentru drumurile până la magazin hai că vin eu cu tine, iei tu pâine şi iau eu bere. Poate pentru hahaha Roman ce mutră ai, dă-te mai încolo că n-am loc să mă pun la soare, cum adică n-ai loc de mine nu vezi ce mică sunt, hahaha să mori tu Roman că eşti mică. Poate pentru Baniciu şi Andrieş şi Alifantis şi toată gloata de artişti care cântă pentru toţi, inclusiv pentru punkiştii ce dorm lângă un pom claie peste grămadă. Poate pentru nisipul din păr şi dezordinea din cort şi pedepsele idioate cu şerveţele în urechi. Ce umilinţă, să-ţi iei un papuc în faţă. Sau să-ţi placă unu’ şi să scoată carnetul de elev la control la bilete.
Poate pentru te simţi vlăguit, obosit, adormit.

Dar atât de fericit.

Niciun comentariu: