Azi, după întârzierea de zi cu zi, am descoperit într-un colț al biroului de la serviciu topul cântărețelor mele preferate. Iată și "clasamentul", la care am stat și-am "rumegat" cu D. vreo 2-3 pauze de masă.
1. Edith Piaf
2. Etta James
3. Ella Fitzgerald
4. Aretha Franklin
5. Whitney Houston
6. Kelly Clarkson
7. Beyonce Knowles
8. Amy Lee
9. Jennifer Hudson
11. Loreena McKennit
12. Janis Joplin
13. Big Mama Throton
14. Sade
15. Nina Simone
Edith este pe primul loc pentru duioșia cu care ne încântă, pentru delicatețea sufletului și cântecului. Etta este o minunată povestitoare care ne unge sufletul cu blues curat și crud.
Ella este uneori nepământeană, așa plin de bogății îi este glasul. Aretha are o energie proaspătă care se îmbină în mod uimitor și plăcut cu tandrețea pe care o emană cântecele ei. Whitney avea o tehnică impecabilă.
Kelly mi-a plăcut mereu pentru că nu și-a drămuit niciodată glasul pe scenă.
Beyonce cântă multe prostii, dar câteva click-uri prin locuri mai muzicale mi-au schimbat complet părerea despre ce poate din punct de vedere tehnic. Ca să nu mai spun că s-a născut pentru scenă.
Amy Lee este forța unui pumn care strânge o floare fără să îi aducă vreo vătămare.
Jennifer Hudson a primit de la natură ceea ce mulți obțin în ani de muncă. Și are plămâni.
Loreena este și ea prezentă pentru dulceața și calmul pe care mi le inspiră.
Janis are vocea aceea guturală care se mulează cel mai bine pe rock.
Big Mama Thorton este originalitate asortată cu naturalețea aceea crudă, neprelucrată. Aproape necioplită naturalețea ei. Sade este toată satin și mătase.Iar Nina Simone este o interpretă perfectă.
Ordinea nu este foarte importantă și sunt aproape sigură că am uitat câteva alte fete la fel de minunate, cum ar fi Amy Winehouse sau Tarja Turunen.
În altă ordine de idei, îmi iubesc șefa. Are șosete cu Lisa Simpson și este genul de persoană care se trezește cu zâmbetul pe buze. Și are un zâmbet lipicios și molipsitor.
vineri, 19 iulie 2013
Spun ce gândesc.
Mi s-a reproșat de multe ori că spun adevărul.
Consider că farmecul vieții tocmai în asta constă: în trăirea tuturor celor pământești nu în ascuns, ca pe o vină, ci deschis, ca pe un dar.
Am răspuns mereu cu nevinovăție că așa fac toți copiii cuminți.
joi, 18 iulie 2013
am scos o stare de bine de la naftalină
am găsit o postare din 2011 care nu a prins lumina "tiparului".
Totul a început în Trascău, când am desfăcut singura cutie de bomboane, în fața Porții Zmeilor, prima peșteră în care am intrat fără teamă de lilieci, nu de alta, dar știam că e nepopulată de aceste vietăți drăgălașe și domestice.
A continuat apoi cu momentul comic în care mi-am primit în cap sacul cel nou de dormit Husky Magnum, rezistent la -15 grade Celsius. Trecând peste faptul că m-a dărâmat, iar apoi ciripituri de păsărele verzi se împleteau armonios cu glasurile lui Luin, Simi, Darius și Alecs, care cântau "La Mulți Ani". Mie? Mie!!! Și-am început să chiui, să chirăi și să mă tăvălesc de bucurie, mai ceva ca un copil primind jucăria după care a orăcăit ore în șir.
Aici vin doar cu o completare. M-am îndrăgostit iremediabil de Munții Trascăului, unde nu doar că am simțit inima muntelui bătând, dar l-am lăsat să mă cuprindă în brațele lui și să mă strângă la sân. Așa de primitori, de curați, de sfinți și minunați sunt acești munți, cu pâlcurile lui de pădure mustind de viață, cu peșterile lui, oaze întunecate ascunzând comori ale timpului, cu zambilele, ghioceii și toate florile lui, cu căprioarele lui sălbatice și sfioase, cu apele lui repezi și curate, cu adăposturile lui, adevărate alinări pentru călători, cu toate crucile lui sculptate în piatră, toate lăcașurile sfinte, toate stâncile și mai ales cu vântul lui, în al cărui sărut rece se adună amintiri și clipe de neuitat. Mă voi întoarce în Trascău cu fiecare ocazie, asta e o promisiune făcută ochilor mei, ce nu au putut căra povara acestei frumuseți fără margini.
Și-a urmat, dragii mei, o săptămână de poveste pentru Supergirl, care a trecut prin clipe de intense, că îi era teamă că bietul ei tic-tac o să cedeze.
Și ne întoarcem aici la peripețiile dintr-o zi de 13 aprilie, când am primit cele mai călduroase urări din partea colegilor de birou și de facultate. Aș îndrăzni să spun că sunt o răsfățată și colo, și colo. Nu analizez acum de ce, doar iau ceea ce mi se dă și mă bucur de bogățiile mele. Cum am ajuns în seara ploioasă, îmbrăcată cu un tricou alb cu loggo amuzant peste rochia mea cu floricele, legată la ochi și dusă din Nottara la Biserica Studențească și de-acolo în Primer Comandante, nici eu nu știu. Știu doar că momentul în care prietenii mei au apărut șuvoi...
cam atât. da, sunt la fel de fericită ca și atunci.
Totul a început în Trascău, când am desfăcut singura cutie de bomboane, în fața Porții Zmeilor, prima peșteră în care am intrat fără teamă de lilieci, nu de alta, dar știam că e nepopulată de aceste vietăți drăgălașe și domestice.
A continuat apoi cu momentul comic în care mi-am primit în cap sacul cel nou de dormit Husky Magnum, rezistent la -15 grade Celsius. Trecând peste faptul că m-a dărâmat, iar apoi ciripituri de păsărele verzi se împleteau armonios cu glasurile lui Luin, Simi, Darius și Alecs, care cântau "La Mulți Ani". Mie? Mie!!! Și-am început să chiui, să chirăi și să mă tăvălesc de bucurie, mai ceva ca un copil primind jucăria după care a orăcăit ore în șir.
Aici vin doar cu o completare. M-am îndrăgostit iremediabil de Munții Trascăului, unde nu doar că am simțit inima muntelui bătând, dar l-am lăsat să mă cuprindă în brațele lui și să mă strângă la sân. Așa de primitori, de curați, de sfinți și minunați sunt acești munți, cu pâlcurile lui de pădure mustind de viață, cu peșterile lui, oaze întunecate ascunzând comori ale timpului, cu zambilele, ghioceii și toate florile lui, cu căprioarele lui sălbatice și sfioase, cu apele lui repezi și curate, cu adăposturile lui, adevărate alinări pentru călători, cu toate crucile lui sculptate în piatră, toate lăcașurile sfinte, toate stâncile și mai ales cu vântul lui, în al cărui sărut rece se adună amintiri și clipe de neuitat. Mă voi întoarce în Trascău cu fiecare ocazie, asta e o promisiune făcută ochilor mei, ce nu au putut căra povara acestei frumuseți fără margini.
Și-a urmat, dragii mei, o săptămână de poveste pentru Supergirl, care a trecut prin clipe de intense, că îi era teamă că bietul ei tic-tac o să cedeze.
Și ne întoarcem aici la peripețiile dintr-o zi de 13 aprilie, când am primit cele mai călduroase urări din partea colegilor de birou și de facultate. Aș îndrăzni să spun că sunt o răsfățată și colo, și colo. Nu analizez acum de ce, doar iau ceea ce mi se dă și mă bucur de bogățiile mele. Cum am ajuns în seara ploioasă, îmbrăcată cu un tricou alb cu loggo amuzant peste rochia mea cu floricele, legată la ochi și dusă din Nottara la Biserica Studențească și de-acolo în Primer Comandante, nici eu nu știu. Știu doar că momentul în care prietenii mei au apărut șuvoi...
cam atât. da, sunt la fel de fericită ca și atunci.
miercuri, 17 iulie 2013
post sincer despre butelii și tornade
De ceva vreme încoace, îmi simt buricele degetelor înghețând pe taste în momentul în care decid să-mi înșirui emoțiile în abundența de cuvinte care îmi vâjâie prin minte.
A colcăi. Cam acesta e verbul care-mi definește existența din ultimele 2-3 luni. Mă furnică mii de stări pe oră, am vertijuri de la viteza cu care trec de la o stare la alta, mă încovoi în jurul lumii și mă întrec cu mine de plictiseală.
Beau cafea. Multă. Și nu fumez, dar am dat ceaiul pe cola și nu pot să zic că mă mândresc cu asta.
Am nevoie să fac ceea ce vreau.
Să fiu un copil.
Am stârnit o furtună de sentimente, de oameni, de evenimente și amintiri, de culori și parfumuri. Și cei din jurul meu sunt atrași către ea și izvorul acesta de viață le pompează aer proaspăt în venele plictisite. Vând butelii cu "oxigen sufletesc", cum mi-a zis un prieten drag și beat.
Vuiesc prin urechile lor, le anin cireșe la urechi și le dansez jucăuș prin luminițele ascunse ale ochilor.
Mă simt vie și amețită de ritmul în care am început să alerg. Și alerg în continuare.
Aș vrea să am acel buton interior care să mă facă să mă opresc din goana aceasta. Să mă odihnesc puțin și să pornesc alt marș, ușor și calm, ca o plimbare în parc.
Dar nu. Sunt haotică și necruțătoare ca și pornirile naive ce-mi ghidează pașii.
Am să ajung să rănesc pe cineva.
Partea care mă sperie este că e prima oară când îmi doresc sincer să nu fiu eu acel cineva.
Îmi tot amân decizia de a face ceva cu blogul.
Vântul schimbării devine tornadă. Sper să ajung acasă, ca și Dorothy. Dacă ajung în Oz, vrăjitoarea îmi e bună prietenă, nu-mi fac griji.
A colcăi. Cam acesta e verbul care-mi definește existența din ultimele 2-3 luni. Mă furnică mii de stări pe oră, am vertijuri de la viteza cu care trec de la o stare la alta, mă încovoi în jurul lumii și mă întrec cu mine de plictiseală.
Beau cafea. Multă. Și nu fumez, dar am dat ceaiul pe cola și nu pot să zic că mă mândresc cu asta.
Am nevoie să fac ceea ce vreau.
Să fiu un copil.
Am stârnit o furtună de sentimente, de oameni, de evenimente și amintiri, de culori și parfumuri. Și cei din jurul meu sunt atrași către ea și izvorul acesta de viață le pompează aer proaspăt în venele plictisite. Vând butelii cu "oxigen sufletesc", cum mi-a zis un prieten drag și beat.
Vuiesc prin urechile lor, le anin cireșe la urechi și le dansez jucăuș prin luminițele ascunse ale ochilor.
Mă simt vie și amețită de ritmul în care am început să alerg. Și alerg în continuare.
Aș vrea să am acel buton interior care să mă facă să mă opresc din goana aceasta. Să mă odihnesc puțin și să pornesc alt marș, ușor și calm, ca o plimbare în parc.
Dar nu. Sunt haotică și necruțătoare ca și pornirile naive ce-mi ghidează pașii.
Am să ajung să rănesc pe cineva.
Partea care mă sperie este că e prima oară când îmi doresc sincer să nu fiu eu acel cineva.
Îmi tot amân decizia de a face ceva cu blogul.
Vântul schimbării devine tornadă. Sper să ajung acasă, ca și Dorothy. Dacă ajung în Oz, vrăjitoarea îmi e bună prietenă, nu-mi fac griji.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)