De ceva vreme încoace, îmi simt buricele degetelor înghețând pe taste în momentul în care decid să-mi înșirui emoțiile în abundența de cuvinte care îmi vâjâie prin minte.
A colcăi. Cam acesta e verbul care-mi definește existența din ultimele 2-3 luni. Mă furnică mii de stări pe oră, am vertijuri de la viteza cu care trec de la o stare la alta, mă încovoi în jurul lumii și mă întrec cu mine de plictiseală.
Beau cafea. Multă. Și nu fumez, dar am dat ceaiul pe cola și nu pot să zic că mă mândresc cu asta.
Am nevoie să fac ceea ce vreau.
Să fiu un copil.
Am stârnit o furtună de sentimente, de oameni, de evenimente și amintiri, de culori și parfumuri. Și cei din jurul meu sunt atrași către ea și izvorul acesta de viață le pompează aer proaspăt în venele plictisite. Vând butelii cu "oxigen sufletesc", cum mi-a zis un prieten drag și beat.
Vuiesc prin urechile lor, le anin cireșe la urechi și le dansez jucăuș prin luminițele ascunse ale ochilor.
Mă simt vie și amețită de ritmul în care am început să alerg. Și alerg în continuare.
Aș vrea să am acel buton interior care să mă facă să mă opresc din goana aceasta. Să mă odihnesc puțin și să pornesc alt marș, ușor și calm, ca o plimbare în parc.
Dar nu. Sunt haotică și necruțătoare ca și pornirile naive ce-mi ghidează pașii.
Am să ajung să rănesc pe cineva.
Partea care mă sperie este că e prima oară când îmi doresc sincer să nu fiu eu acel cineva.
Îmi tot amân decizia de a face ceva cu blogul.
Vântul schimbării devine tornadă. Sper să ajung acasă, ca și Dorothy. Dacă ajung în Oz, vrăjitoarea îmi e bună prietenă, nu-mi fac griji.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu