am găsit o postare din 2011 care nu a prins lumina "tiparului".
Totul a început în Trascău, când am desfăcut singura cutie de bomboane, în fața Porții Zmeilor, prima peșteră în care am intrat fără teamă de lilieci, nu de alta, dar știam că e nepopulată de aceste vietăți drăgălașe și domestice.
A continuat apoi cu momentul comic în care mi-am primit în cap sacul cel nou de dormit Husky Magnum, rezistent la -15 grade Celsius. Trecând peste faptul că m-a dărâmat, iar apoi ciripituri de păsărele verzi se împleteau armonios cu glasurile lui Luin, Simi, Darius și Alecs, care cântau "La Mulți Ani". Mie? Mie!!! Și-am început să chiui, să chirăi și să mă tăvălesc de bucurie, mai ceva ca un copil primind jucăria după care a orăcăit ore în șir.
Aici vin doar cu o completare. M-am îndrăgostit iremediabil de Munții Trascăului, unde nu doar că am simțit inima muntelui bătând, dar l-am lăsat să mă cuprindă în brațele lui și să mă strângă la sân. Așa de primitori, de curați, de sfinți și minunați sunt acești munți, cu pâlcurile lui de pădure mustind de viață, cu peșterile lui, oaze întunecate ascunzând comori ale timpului, cu zambilele, ghioceii și toate florile lui, cu căprioarele lui sălbatice și sfioase, cu apele lui repezi și curate, cu adăposturile lui, adevărate alinări pentru călători, cu toate crucile lui sculptate în piatră, toate lăcașurile sfinte, toate stâncile și mai ales cu vântul lui, în al cărui sărut rece se adună amintiri și clipe de neuitat. Mă voi întoarce în Trascău cu fiecare ocazie, asta e o promisiune făcută ochilor mei, ce nu au putut căra povara acestei frumuseți fără margini.
Și-a urmat, dragii mei, o săptămână de poveste pentru Supergirl, care a trecut prin clipe de intense, că îi era teamă că bietul ei tic-tac o să cedeze.
Și ne întoarcem aici la peripețiile dintr-o zi de 13 aprilie, când am primit cele mai călduroase urări din partea colegilor de birou și de facultate. Aș îndrăzni să spun că sunt o răsfățată și colo, și colo. Nu analizez acum de ce, doar iau ceea ce mi se dă și mă bucur de bogățiile mele. Cum am ajuns în seara ploioasă, îmbrăcată cu un tricou alb cu loggo amuzant peste rochia mea cu floricele, legată la ochi și dusă din Nottara la Biserica Studențească și de-acolo în Primer Comandante, nici eu nu știu. Știu doar că momentul în care prietenii mei au apărut șuvoi...
cam atât. da, sunt la fel de fericită ca și atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu