În ultima vreme simt cum îmi pierd conturul, cum mă fărâmițez în bucățele pe care cred că le-aș putea vinde la 1 leu bucata... Mă estompez sub ploaie, îmi pierd culorile sub ea, devin doar o pată abandonată prin vreo baltă, în care toți calcă, unii mai pe vârfuri, alții mai apăsat, având grijă să lase urme adânci cu bocancii lor de munte. Nu zic că am de ce mă plânge, de multe ori îmi place solitudinea cu care mă înconjor. Dar ploua cu tunete într-o duminică și n-ai venit. Și nici eu nu te-am mai căutat, căci îmi simt genunchii moi, iar capul îmi zvâcnește de o durere oarbă, uscată și pătrunzătoare. Vezi tu, am obosit. E rândul tău pe scenă, e rândul tău să mă faci să zâmbesc. E rândul vostru, al tuturor. Știu că n-o să reușiți, dar măcar o să fiu atât de plictisită, de jignită și de revoltată de încercările voastre stângace, încât am să v-arăt eu cum se face. Și-n momentul acela, am să-mi joc rolul atât de bine. Atât de bine că va fi real. Atât de bine că nici măcar eu n-am să realizez că e doar un joc pe care nu-l pot face la nesfârșit...
Dar până atunci, iată-mă, cu lacrimile rostogolindu-se tâgâdâm-tâgâdâm pe obraji, unindu-se în barbie, picurându-mi pe haine, iată-mă, întrebându-mă unde mi-e liniștea, unde-mi este ceaiul, unde-mi sunt bețișoarele parfumate și unde-mi sunt cărțile, să mă ascund după ele?
PS - când sunt veselă scriu mai rar, iar atunci când sunt foarte tristă scriu mult și des. asta a fost o stare de mijloc, în care nu găsesc cuvinte, nu știu ce-mi lipsește și nu cred că voi putea ieși din ea fără să găsesc ceva nou către care să tind, căci toate lucrurile celelalte îmi par învechite și-am obosit să port aceleași bătălii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu