aceasta nu este o scrisoare, este momentul meu de liniște

S-a bătut mult din taste despre studenta plecată la Londra. Știți majoritatea dintre voi cazul cu scrisoarea... ne-pierdută. Mi se strânge inima de câți oameni au sărit cu piatra în mână, să-i dea o lecție fetei, să elucideze pe alții care văzură, dar nu pricepură, și bineînțeles, să își exprime dreptul la liberă exprimare.
Nu-i plânge nimeni de milă Mariei aici, ce-a scris și cum a scris e treaba ei. Dar e parcă lumea prea încrâncenată, prea se grăbește să judece, prea repede ne crește tensiunea.
E mare grădina Domnului, dar nici cu grădina Facebook-ului nu mi-e rușine. Apăi, la câte năzbâtii mi-a fost dat să văd, nu mă mai miră nimic. Și totuși, totul pornește de la o libertate prost înțeleasă.
Ești liber să te exprimi, zic ei. Da, exprimă-te, dar nu jigni. Că faci un drum până la Codul Penal și vezi acolo că insulta și calomnia se pedepsesc.
Și-apoi, e chestie de gust să știi să-ți exprimi opinia fără să creezi vâltoare în inima altora. Să știi să fii elegant, să acționezi cu diplomație, să te împrietenești cu argumentul, asta zic eu că sunt marile comori ale omului elevat.
Deci dreptul acesta la liberă exprimare este grevat de anumite limite, care țin de bună creștere, de educație, de omenie și chiar de legalitate.
Când am văzut status-ul Mariei pe Facebook acum ceva vreme, nu m-am bucurat, dar am încercat să înțeleg ce se află în spatele lui. Este imposibil să nu-ți fie greu când te îndepărtezi de vatră și familie. Iar apoi, tentația de a partaja anumite emoții și trăiri puternice este mare. Mai ales când mijloacele sunt atât de la îndemână. Așa că e de înțeles că și-a vărsat oful în văzul nostru. Greșeală omenească judecată de mii de români.
Unii au contestat conținutul așa zisei scrisori, venind cu idei și argumente. Alții doar au dat cu pietre. Iar apoi, mai sunt oameni care au făcut un colaj de idei frumos susținute și pudrate cu un simț ascuțit al argumentării, dar printre care am descoperit și noroi mult. Au atacat persoana orbește, confundând-o cu ideea. După cum zice și cântecul "nu se poate și noroi, și stele". Și găsești destul noroi să îngropi România în ce s-a scris până acum.
Mi se pare dezolant faptul că de la pura exprimare a unor idei, în mod brut și natural, s-a ajuns la denigrare publică. Mi se pare trist că au sărit atât de mulți nu doar cu contra-argumente, dar și cu multe insulte și cuvinte dure ascunse de frustrări latente. Unii au uitat să încerce să înțeleagă în loc să judece. Mă întreb dacă îi mustră cugetul.
Și ca să închei, pot să merg atât de departe cât să rezum acest caz în doar câteva cuvinte: cine este fără de păcat să arunce primul piatra. Mi se pare o idee bună să reflectăm măcar din timp în timp la aceste cuvinte.

4 years time

Pe principiul "hai să condensăm timpul și să zburăm fericiți" am reușit să zipp-uim o mulțime de momente frumoase în doar 2 zile de vis.
Aventura a început cu wake-up call-ul lui Cati. Evident că eu nu mi-am auzit alarma și drept urmare, am plecat cu o oră și ceva întârziere la Gura Râului unde, după câteva ore de somn și de mers cu mașina, ne aștepta ceata lui Pițigoi.
Și-am purces, temerari și tineri, către Arka Park, unde ne-am cocoțat și julit și jucat până n-am mai putut. Și m-am dat pentru prima dată cu tiroliana. Înafară de câteva julituri în genunchi și în coate, nimeni n-a plâns după mama. Înafară de Daviduț.
Întorși după război, ne-am pus, neică, pe cântat. Vlad mi-a făcut poftă de Taxi și Andrieș, iar Simi mi-a adus aminte de o melodie dragă de la Noah and the whale. And it was sun, sun, sun and fun, fun, fun.
Ostoiți de grătarul regesc, ne-am pus și mai abitir pe cântat. Ce-a ieșit, nici nu vă puteți imagina.
La crăpatul zorilor, dormeam claie peste grămadă, dar fericiți. Și tot așa am rămas când ne-a ciocănit soarele în geam și-am început alinierea pe lângă chitare și pe lângă micul dejun arhaic: roșii de grădină cu brânză de țară și pâine ardelenească.
Să vă zic că am crezut că portul popular de duminică și la zilele de sărbătoare este doar un mit?
Ei bine, m-am înșelat. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am înșelat. Cu acești doi ochi ai mei am văzut oameni pe ulițele din Gura Râului purtând fote, catrințe, ii și pălării tradiționale, respectând sfânta zi de Duminică și canoanele strămoșilor.
Dragii mei, mi-a stat inima. Mi-a stat în frumosul Sibiu și în fermecătoarea Sighișoară.
Dacă în Sibiu m-am uitat lung la Palatul Brukenthal (pe care sper să-l vizitez destul de curând), în Sighișoara îmi venea să pup pietrele (chiar și pe cele de mormânt!), așa de pe sufletul meu este cetatea colorată, plină de flori și soare, pompând istorie și viață prin toți porii.

Și chiar dacă sunt obosită și am febră la mâini (de la parcul de aventură) și la ochi (de la minunățiile pe care le-au mângâiat), nu voi da log off acum. Mai am câteva pagini din "Iubita mea, Sputnik" de Murakami. Un singur cuvânt îmi joacă pe buze. Fericire.

PS - Am promisiunea lui Cati că mâine voi avea și câteva cadre cu SuperGirl plecată în aventură, deci stați pe aproape și ascultați melodia care îmi invadează camera:

Topul cântărețelor mele preferate

Azi, după întârzierea de zi cu zi, am descoperit într-un colț al biroului de la serviciu topul cântărețelor mele preferate. Iată și "clasamentul", la care am stat și-am "rumegat" cu D. vreo 2-3 pauze de masă.

1. Edith Piaf
2. Etta James
3. Ella Fitzgerald
4. Aretha Franklin
5. Whitney Houston
6. Kelly Clarkson
7. Beyonce Knowles
8. Amy Lee
9. Jennifer Hudson
11. Loreena McKennit
12. Janis Joplin
13. Big Mama Throton
14. Sade
15. Nina Simone

Edith este pe primul loc pentru duioșia cu care ne încântă, pentru delicatețea sufletului și cântecului. Etta este o minunată povestitoare care ne unge sufletul cu blues curat și crud.
Ella este uneori nepământeană, așa plin de bogății îi este glasul. Aretha are o energie proaspătă care se îmbină în mod uimitor și plăcut cu tandrețea pe care o emană cântecele ei. Whitney avea o tehnică impecabilă.
Kelly mi-a plăcut mereu pentru că nu și-a drămuit niciodată glasul pe scenă.
Beyonce cântă multe prostii, dar câteva click-uri prin locuri mai muzicale mi-au schimbat complet părerea despre ce poate din punct de vedere tehnic. Ca să nu mai spun că s-a născut pentru scenă.
Amy Lee este forța unui pumn care strânge o floare fără să îi aducă vreo vătămare.
Jennifer Hudson a primit de la natură ceea ce mulți obțin în ani de muncă. Și are plămâni.
Loreena este și ea prezentă pentru dulceața și calmul pe care mi le inspiră.
Janis are vocea aceea guturală care se mulează cel mai bine pe rock.
Big Mama Thorton este originalitate asortată cu naturalețea aceea crudă, neprelucrată. Aproape necioplită naturalețea ei. Sade este toată satin și mătase.Iar Nina Simone este o interpretă perfectă.
Ordinea nu este foarte importantă și sunt aproape sigură că am uitat câteva alte fete la fel de minunate, cum ar fi Amy Winehouse sau Tarja Turunen.

În altă ordine de idei, îmi iubesc șefa. Are șosete cu Lisa Simpson și este genul de persoană care se trezește cu zâmbetul pe buze. Și are un zâmbet lipicios și molipsitor.

Spun ce gândesc.

Mi s-a reproșat de multe ori că spun adevărul. 

Consider că farmecul vieții tocmai în asta constă: în trăirea tuturor celor pământești nu în ascuns, ca pe o vină, ci deschis, ca pe un dar.

Am răspuns mereu cu nevinovăție că așa fac toți copiii cuminți. 

am scos o stare de bine de la naftalină

am găsit o postare din 2011 care nu a prins lumina "tiparului".

Totul a început în Trascău, când am desfăcut singura cutie de bomboane, în fața Porții Zmeilor, prima peșteră în care am intrat fără teamă de lilieci, nu de alta, dar știam că e nepopulată de aceste vietăți drăgălașe și domestice.
A continuat apoi cu momentul comic în care mi-am primit în cap sacul cel nou de dormit Husky Magnum, rezistent la -15 grade Celsius. Trecând peste faptul că m-a dărâmat, iar apoi ciripituri de păsărele verzi se împleteau armonios cu glasurile lui Luin, Simi, Darius și Alecs, care cântau "La Mulți Ani". Mie? Mie!!! Și-am început să chiui, să chirăi și să mă tăvălesc de bucurie, mai ceva ca un copil primind jucăria după care a orăcăit ore în șir.
Aici vin doar cu o completare. M-am îndrăgostit iremediabil de Munții Trascăului, unde nu doar că am simțit inima muntelui bătând, dar l-am lăsat să mă cuprindă în brațele lui și să mă strângă la sân. Așa de primitori, de curați, de sfinți și minunați sunt acești munți, cu pâlcurile lui de pădure mustind de viață, cu peșterile lui, oaze întunecate ascunzând comori ale timpului, cu zambilele, ghioceii și toate florile lui, cu căprioarele lui sălbatice și sfioase, cu apele lui repezi și curate, cu adăposturile lui, adevărate alinări pentru călători, cu toate crucile lui sculptate în piatră, toate lăcașurile sfinte, toate stâncile și mai ales cu vântul lui, în al cărui sărut rece se adună amintiri și clipe de neuitat. Mă voi întoarce în Trascău cu fiecare ocazie, asta e o promisiune făcută ochilor mei, ce nu au putut căra povara acestei frumuseți fără margini.
Și-a urmat, dragii mei, o săptămână de poveste pentru Supergirl, care a trecut prin clipe de intense, că îi era teamă că bietul ei tic-tac o să cedeze.
Și ne întoarcem aici la peripețiile dintr-o zi de 13 aprilie, când am primit cele mai călduroase urări din partea colegilor de birou și de facultate. Aș îndrăzni să spun că sunt o răsfățată și colo, și colo. Nu analizez acum de ce, doar iau ceea ce mi se dă și mă bucur de bogățiile mele. Cum am ajuns în seara ploioasă, îmbrăcată cu un tricou alb cu loggo amuzant peste rochia mea cu floricele, legată la ochi și dusă din Nottara la Biserica Studențească și de-acolo în Primer Comandante, nici eu nu știu. Știu doar că momentul în care prietenii mei au apărut șuvoi...

cam atât. da, sunt la fel de fericită ca și atunci.

post sincer despre butelii și tornade

De ceva vreme încoace, îmi simt buricele degetelor înghețând pe taste în momentul în care decid să-mi înșirui emoțiile în abundența de cuvinte care îmi vâjâie prin minte.
A colcăi. Cam acesta e verbul care-mi definește existența din ultimele 2-3 luni. Mă furnică mii de stări pe oră, am vertijuri de la viteza cu care trec de la o stare la alta, mă încovoi în jurul lumii și mă întrec cu mine de plictiseală.
Beau cafea. Multă. Și nu fumez, dar am dat ceaiul pe cola și nu pot să zic că mă mândresc cu asta.
Am nevoie să fac ceea ce vreau.
Să fiu un copil.
Am stârnit o furtună de sentimente, de oameni, de evenimente și amintiri, de culori și parfumuri. Și cei din jurul meu sunt atrași către ea și izvorul acesta de viață le pompează aer proaspăt în venele plictisite. Vând butelii cu "oxigen sufletesc", cum mi-a zis un prieten drag și beat.
Vuiesc prin urechile lor, le anin cireșe la urechi și le dansez jucăuș prin luminițele ascunse ale ochilor.
Mă simt vie și amețită de ritmul în care am început să alerg. Și alerg în continuare.
Aș vrea să am acel buton interior care să mă facă să mă opresc din goana aceasta. Să mă odihnesc puțin și să pornesc alt marș, ușor și calm, ca o plimbare în parc.
Dar nu. Sunt haotică și necruțătoare ca și pornirile naive ce-mi ghidează pașii.
Am să ajung să rănesc pe cineva.

Partea care mă sperie este că e prima oară când îmi doresc sincer să nu fiu eu acel cineva.
Îmi tot amân decizia de a face ceva cu blogul.

Vântul schimbării devine tornadă. Sper să ajung acasă, ca și Dorothy. Dacă ajung în Oz, vrăjitoarea îmi e bună prietenă, nu-mi fac griji.