era și timpul...

Asculta mai multe audio Muzica
Acesta este unul dintre acele posturi lungi și obositoare, la care nu am lucrat conștient, pentru că el a fost efectiv scris in 15 minute, dar frînturi din acest discurs mi s-au perindat prin subconștient timp de mult timp... poate prea mult timp.
M-am eliberat. M-am eliberat de tine și de noi, de tot ce am fost și suntem, de ceea ce am putea fi sau vom fi. Pînă și cuvîntul „liber” simt cum îmi joacă în creier, mi se plimbă prin irisul strălucitor și-mi înflorește pe limbă. Simt cum inima îmi tresaltă de bucurie și exaltare atunci cînd îl pronunț...
Nu libertatea sufletului e cea care mă încîntă, ci a rațiunii. Pot în sfîrșit să analizez lucrurile la rece, pot să extrag ideile pure dintr-un raționent curat fără vechile incursiuni ale stării de leșin pe care doar chipul tău mi-o poate provoca. Vechile efuziuni romantice îmi par acum copilării, te-aș lua frumos de urechi și te-aș pune într-o cutiuță pînă mi se face dor de tine. Pămîntul nu-mi mai fuge de sub picioare cînd tu mă dezamăgești și, ca să vezi, nu mai sunt confuză, nu mă mai pierd [decît uneori] în idei. Starea de imponderabilitate pe care mi-o inducea prezența ta a dispărut odată ce te-am făcut om. Da, te-am făcut om. Căci toată dragostea mea era ceva neomenesc, ceva ce scinda toate barierele psihologice și fizice, era dragostea aceea crudă, fără pată, un fel de devotament complet. Voiam să te iubesc atît încît să mă desprind de propria-mi ființă, să mă contopesc cu totul în voința ta, să devin însăși voința ta. Ca o mireasă spiritualizată, te-am ridicat la rangul de supraom, de ființă superioară care-mi transcende sufletul cu o simplă atingere. Mi-am sacrificat inima, sufletul, trupul. Toate erau în puterea ta, mai puțin conștiința. Nu mai suportam să te pierd printre degetele ei. Alerga în cercuri, precum o fată sălbatică, înnebunită de durere și extaz, beată de atîta pierdere și sacrificiu. Clipă de clipă, suferea precum o jivină rănită, nenorocită de însăși existența ei mizerabilă și agonia care o veștejea și o chircea, pînă ce-a rămas doar un fir subțire. Zi de zi, firul conștiinței se subția, simțeam fragilitatea cum se adună în mine, simțeam cum aveam să cad în umbră. Sălbăticiunea îngrozitoare care trăia dincolo de perdeaua ființei mele s-a trezit în clipa în care și-a dat seama că nu tu ești criminalul, ci eu. Eu, ca o copilă proastă, mă chinuiam să-mi sufoc propria-mi conștiință, bolnavă de întunericul ce se strîngea tot mai aproape de mine. Eu, comandată de idealismul meu scîrbos, am ajuns așa, ruptă de realitate și de oameni. Am crescut în mine dorința de iubire, am trăit-o prin toate sentimentele și-am transformat-o în însăși rațiunea de a fi.
Am greșit, căci tu nu aveai habar de modul în care eu te-am metamorfozat în Omul pe care îl iubesc dintr-o ciudată pornire izvorîtă din vanitate. M-am orbit singură pînă ce adevărul crud și amar mi-a intrat în ochi. De atunci, respir și gîndesc. Cîntăresc. Ideile curg, iar izvorul de binefacere pe care l-au format mă face să mă simt ca un nou-născut. Da, ca un om nou. Aveam, deci, nevoie doar să-mi admit greșeala, să admit că tu nu ești așa cum te vedeam, idealul meu spiritual, ci doar un om față de care nu nutresc decît un respect subțire ca o pojghiță de gheață, respect pe care doar prin libertatea acțiunilor tale l-ai cîștigat. Poate meritai mai mult. Dar acum, după tot zbuciumul, după tot chinul superficialității, după ce mi-am luat uși în nas și picioare în ușă, după ce am simțit cum îmi plesnește inima de presiune, cum îmi ticăie mintea ca o bombă pe care nu o poți dezamorsa, acum, aici, în scris, recunosc: nu te iubesc. Nu te-am iubit niciodată. Tot ceea ce a fost iubire în mine a fost pentru un Om care nu există. Greșeala mea, păcatul meu ordinar a fost să te văd ca acel Om care mi-ar aduce fericirea măruntă și m-ar ajuta s-o caut pe cea deplină. Cum ar zice Shakespeare: Oups, eroare! Au, nu... Alas, I am a woman friendless, hopeless!